Tabachera din Bagombo reunește povestirile favorite ale lui Kurt Vonnegut din anii de după război, publicate în periodice, care îi dezvăluie inconfundabila voce subversivă. În mare parte scene de viață domestică, oglindind existența cotidiană a unor personaje sufocate de monotonie, de nemulțumiri și neîmpliniri de tot felul, acestea dezvăluie o lume zugrăvită în tușele groase, întunecate ale binecunoscutei ironii vonnegutiene.
Uneori extravagante, alteori absurde, de cele mai multe ori amuzante, tandre chiar și atunci când sunt triste, povestirile din volumul de față vorbesc despre momente de criză din viața unor oameni obișnuiți, cu un umor mai ales amar, cu ironie fină, dar și cu o profundă înțelegere pentru dramele mărunte ale personajelor.
Traducere din engleză de Alexandra Coliban; Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu; Editura Humanitas Fiction; anul publicării: 2020
Poţi cumpăra cartea de la:
Povestirile din volumul de față sunt alerte, dinamice, deseori cu un final lovitură de teatru. În Fugarii, doi adolescenți îndrăgostiți, cu statute sociale diferite, fug de acasă, dar înțeleg în cele din urmă că iubirea nu e singura condiție a unei căsnicii fericite, în timp ce în Băiatul netalentat și Băiatul care ura fetele, dirijorul fanfarei unui liceu, muzician genial, se confruntă cu o serie de întâmplări amuzante, dar și amare, declanșate de relația cu unul dintre elevii săi, incapabil să se integreze în colectiv. O altă povestire, Thanasfera, are o temă sci-fi: un om e trimis în spațiu și descoperă că acesta e plin de vocile celor morți. În postfața volumului, Vonnegut vorbește, în stilul plin de umor și ironie care l-a consacrat, despre experiența redactării acestor povestiri.
„Aceste povestiri merită din plin să fie citite, deoarece le garantează pasionaților literaturii lui Vonnegut o întâlnire cu autorul în cea mai bună formă a sa.“ – Entertainment Weekly
Fragment – Un preţ decent
Acum câteva zile, chiar înainte să vin aici în Newport într-o vacanţă, deşi sunt falit, mi- am dat seama că nu există nici o profesie, sau ocupaţie, în care s-o iei mai rău pe coajă de la clienţii tăi decât în afacerile imobiliare. Dacă stai pe loc, te ciomăgesc. Dacă fugi, te împuşcă.
Poate dentiştii să aibă relaţii mai dure cu clienţii lor, deşi mă îndoiesc. Dă-i omului şansa să aleagă între a-şi scoate dinţii şi a plăti comision unui agent imobiliar şi o să aleagă cleştele şi novocaina, de fiecare dată.
Să-l luăm pe Delahanty, de exemplu. Acum două săptămâni, Dennis Delahanty m-a rugat să-i vând casa şi mi-a spus că vrea pe ea douăzeci de mii de dolari. În după-amiaza aceea, m-am dus acolo cu un potenţial client care voia să vadă casa. Clientul potenţial a dat o tură prin ea, a spus că-i place şi că o s-o ia. În seara aceea a bătut palma. Cu Delahanty. Pe la spatele meu.
Apoi i-am trimis lui Delahanty o factură pentru comisionul meu: cinci la sută din preţul de vânzare, o mie de dolari.
— Da’ ce naiba eşti tu? a vrut el să ştie. O vedetă de cinema ocupată?
— Ştiaţi de la început care va fi comisionul meu.
— Sigur, ştiam. Dar n-ai muncit decât o oră. O mie de dolari pe oră! Patruzeci de mii pe săptămână, două milioane pe an! Acum am făcut şi eu calculele.
— Sunt ani în care fac şi zece milioane, i-am spus.
— Eu lucrez şase zile pe săptămână, cincizeci de săptămâni pe an, şi apoi mă trezesc că-i plătesc unui terchea-berchea cu caş la gură, ca tine, o mie de dolari pentru o oră de zâmbete şi pălăvrăgeală şi juma’ de litru de benzină. O să-i scriu reprezentantului meu din congres. Cum naiba e legal aşa ceva? E clar că n-ar trebui să fie!
— E şi reprezentantul meu din congres, şi aţi semnat un contract. L-aţi citit înainte, nu?
Mi-a închis telefonul. Nici până în ziua de azi nu mi-a plătit.
Bătrâna doamnă Hellbrunner m-a sunat imediat după Delahanty. Casa ei e pe piaţă de trei ani şi e cam tot ce- a rămas din averea familiei Hellbrunner. Douăzeci şi şapte de camere, nouă băi, sală de bal, bibliotecă, birou, sală de muzică, solariu, foişoare cu creneluri pentru arcaşi, imitaţie de pod basculant şi barieră-ghilotină, şi un şanţ secat. Undeva în pivniţă, presupun, are şi o roată dinţată şi o spânzurătoare pentru servitorii nesupuşi.
— Ceva e putred, a spus doamna Hellbrunner. Domnul Delahanty şi-a vândut chichineaţa aia oribilă într-o singură zi, şi încă a luat cu patru mii mai mult decât a dat pe ea. Ce Dumnezeu, eu cer pentru casa mea numai un sfert din valoarea de răscumpărare.
— Păi… numai o persoană deosebită ar putea dori să cumpere casa dumneavoastră, doamnă Hellbrunner, i-am spus, gândindu-mă la un maniac scăpat de la balamuc. Dar, într-o bună zi, o să apară. Se spune că există o casă pentru orice persoană şi o persoană pentru orice casă. Nu-mi calcă în fiecare zi pragul cineva care să caute o casă în jurul preţului de o sută de mii de dolari. Dar, mai devreme sau mai târziu…
— Când l-aţi acceptat pe domnul Delahanty drept client, aţi trecut direct la treabă şi v-aţi câştigat comisionul, mi-a spus ea. De ce nu puteţi să faceţi acelaşi lucru şi pentru mine?
— Nu trebuie decât să avem răbdare. E…
Mi-a trântit şi ea telefonul, şi apoi l-am văzut pe domnul înalt şi cărunt care stătea în uşa biroului. Ceva la el – sau poate doar la mine – m-a făcut să devin brusc atent şi să-mi sug burdihanul.
— Da, domnule, am spus.
— Aceasta e a dumneavoastră? m-a întrebat el, întinzându-mi un anunţ decupat din ziarul de dimineaţă. Îl ţinea de parcă mi-ar fi dat înapoi o batistă murdară care îmi căzuse din buzunar.
— Da, domnule, casa Hurty. E a mea, sigur.
— Am ajuns unde trebuie, Pam, a spus el şi o femeie înaltă, îmbrăcată sobru, i s-a alăturat. Nu se uita direct la mine, ci la un orizont imaginar aflat deasupra umărului meu stâng, de parcă eu aş fi fost un şef de sală sau ştiu eu ce alt funcţionar mărunt.
— Probabil că vreţi să ştiţi cât cer pe casă, înainte să mergem până acolo, am spus eu.
— Piscina e în stare bună? a întrebat femeia.
— Da, doamnă. A fost făcută acum doi ani.
— Şi grajdurile sunt funcţionale? a întrebat bărbatul.
— Da, domnule. Acum îşi ţine domnul Hurty caii acolo. Toate sunt proaspăt zugrăvite, ignifugate, tot ce trebuie. Cere optzeci şi cinci de mii pe proprietate, preţ fix. Vă încadraţi?
Acesta a strâmbat din buze.
— V-am întrebat dacă vă încadraţi, pentru că unii oameni…
— Arătăm cumva ca acei oameni? a întrebat femeia.
— Nu, evident că nu. Şi chiar că nu arătau. În schimb, cu fiecare secundă care trecea, vedeam mai bine în ei comisionul de patru-mii-două-sute-cincizeci-de-dolari.
— Îl sun imediat pe domnul Hurty.
— Spune-i că domnul colonel Bradley Peckham şi soţia sunt interesaţi de proprietatea dumnealui.
Soţii Peckham veniseră cu taxiul, aşa că i-am condus până la proprietatea familiei Hurty în berlina mea cu două uşi, lucru pentru care mi-am cerut scuze; nişte scuze întemeiate, judecând după mutrele lor. Automobilul lor urban, după cum mi- âau relatat, căpătase un mic scârţâit enervant şi acum era pe mâinile unui reprezentant local care îşi pusese în joc reputaţia promiţând că o va scăpa de scârţâit.
— Cu ce anume vă ocupaţi, domnule colonel? am întrebat, făcând conversaţie.
A ridicat din sprâncene.
— Cu ce mă ocup? Păi, cu ce mă amuză. Sau, în vremuri de criză, cu ce are nevoie ţara mea mai mult.
— Acum pune pe roate lucrurile la Compania Metalurgică Naţională, a spus doamna Peckham.
— Spinoasă treabă, a spus Colonelul. Dar facem progrese, facem progrese. În pragul casei, la uşă a apărut domnul Hurty însuşi, îmbrăcat în stofă de tweed, cu cizme şi pintenat. Familia lui era în Europa. Odată ce au fost făcute prezentările oficiale, colonelul şi soţia lui m-au ignorat complet. Pentru patru mii de dolari, totuşi, aş mai fi înghiţit multe de la soţii Peckham.
Am tăcut din gură, ca un câine însoţitor pentru orbi, ca o valijoară pentru călătorii scurte, şi am ascultat conversaţia jovială a celor care, cu delăsare rafinată, cumpărau şi vindeau proprietăţi de optzeci şi cinci de mii de dolari.
Nici urmă de întrebare meschină despre cât ar costa încălzirea sau întreţinerea proprietăţii sau despre beci, dacă e uscat sau nu. Pentru nimic în lume.
— Ce mă bucur că există o seră, a spus doamna Peckham. Aveam mari speranţe de la casa asta, dar în anunţ nu se spunea nimic de seră şi tare m-am rugat să existe totuşi una.
— Să nu subestimezi niciodată puterea rugăciunii, mi-am spus eu.
— Da, sunt de părere că aţi făcut treabă bună aici, i-a spus colonelul lui Hurty. Mă bucur să văd că aveţi o piscină cinstită, nu o băltoacă din aceea cu margine de ciment.
— Un lucru care ar putea să vă intereseze, a spus Hurty, este că apa nu e clorinată. E trecută prin lumină ultravioletă.
— Aşa speram şi eu, a spus colonelul.
— Hm, a spus Hurty.
— Aveţi şi labirint? a întrebat doamna Peckham.
— Cum adică?
— Labirint din gard viu. Sunt straşnic de pitoreşti.
— Nu, îmi pare rău, a spus Hurty, trăgându-se de mustaţă.
— Ei, nu-i nimic, a spus colonelul, încercând s-o dreagă. Putem să facem noi unul.
— Da, a spus soţia lui. O, Doamne, a murmurat ea, punându-şi o mână în dreptul inimii.
Şi-a dat ochii peste cap şi a început să se scurgă spre podea.
— Scumpo!
Colonelul a prins-o de mijloc.
— Te rog… a bâiguit ea.
— Un tonic, ceva! a comandat colonelul. Nişte coniac, orice!
Hurty, îngrijorat, a adus o carafă şi a turnat un pahar.
Soţia colonelului s-a străduit să ia o înghiţitură şi culoarea i-a reapărut în obraji.
— Mai vrei, scumpo? a întrebat-o colonelul.
— Încă o înghiţitură, a şoptit ea.
După ce aceasta l-a dat pe tot pe gât, colonelul a adulmecat paharul.
— Nemaipomenit! Are un buchet fantastic!
I-a întins paharul lui Hurty şi acesta i l-a umplut.
— Aşa da! a spus colonelul, savurându-l şi adulmecându-l. De primă clasă. Ştiţi, cei care au răbdarea să cunoască lucrurile de excepţie din viaţă sunt o rasă pe cale de dispariţie. Majoritatea fac gâl-gâl şi au şi fugit după cine ştie ce cai verzi pe pereţi.
— Sigur, a spus Hurty.
— E mai bine, draga mea? şi-a întrebat colonelul soţia.
— Mult mai bine. Ştii cum e. Ba mă ia, ba mă lasă.
L-am urmărit pe colonel cum ia o carte dintr-un raft. S-a uitat la început, probabil ca să se asigure că e o ediţie princeps.
— Bun, domnule Hurty, a spus el, cred că se vede în ochii noştri cât de mult ne place locul. Sunt lucruri pe care le-am schimba, desigur, dar în ansamblu… Hurty s-a uitat spre mine.
Mi-am dres glasul.
— Păi, am minţit eu, există câteva persoane foarte interesate de această proprietate, cum probabil vă şi aşteptaţi. Cred că ar fi bine să faceţi cât mai repede cu putinţă o ofertă oficială, dacă vă place casa cu adevărat.
— Bănuiesc că n-aveţi de gând să o vindeţi aşa, oricui, nu? a spus colonelul.
— Evident că nu! a minţit Hurty, încercând să-şi recapete din entuziasmul pe care îl pierduse în timpul episoadelor cu labirintul şi cu coniacul.
— Bun, a spus colonelul, detaliile juridice se pot tranşa destul de rapid când vine vremea lor. Dar, până atunci, dacă n-a veţi nimic împotrivă, am vrea să luăm pulsul acestui loc – să trecem peste senzaţia de nou.
— Da, sigur, evident, a spus Hurty, uşor nedumerit.
— Deci nu vă deranjează dacă ne plimbăm puţin pe-aici, de parcă ar fi deja casa noastră?
— Nu, cred că nu. Adică, sigur nu. Chiar vă rog.
Şi asta au şi făcut soţii Peckham, în timp ce eu am aşteptat, fâţâindu-mă prin camera de zi, iar Hurty s-a închis în birou. S-au simţit acasă toată după-amiaza, hrănind caii cu morcovi, săpând la rădăcina plantelor din seră, moţăind la soare pe marginea piscinei.
O dată sau de două ori m-am băgat şi eu în seamă, atrăgându-le atenţia la câte un amănunt, dar au reacţionat de parcă aş fi fost un majordom impertinent, aşa că am renunţat.
La ora patru, i-au cerut unei servitoare să le aducă ceai şi l-au primit – cu nişte fursecuri alături. La cinci, Hurty a ieşit din birou, a constatat că sunt încă acolo, şi-a ascuns surprinderea în mod admirabil şi a pregătit cocteiluri pentru toată lumea.
Colonelul a spus că el îşi punea întotdeauna omul să frece interiorul paharelor de Martini cu usturoi. A întrebat dacă exista vreun loc plan pentru polo.
Doamna Peckham a discutat problema parcării când veneau mulţi oaspeţi şi a întrebat dacă exista ceva în aerul local care putea dăuna picturilor în ulei.
La şapte, Hurty, înăbuşindu-şi căscat după căscat, s-a scuzat şi, spunându-le soţilor Peckham să se simtă în continuare ca acasă, s-a dus să ia cina. La opt, soţii Peckham, după ce se învârtiseră pe lângă Hurty şi cina lui în drum spre un loc sau altul, au anunţat că pleacă.
M-au rugat să-i las la cel mai bun restaurant din oraş.
— Să înţeleg că sunteţi interesaţi? am întrebat.
— Vrem să stăm de vorbă un pic, a spus colonelul. Preţul, în mod sigur, nu prezintă un obstacol. O să vă ţinem la curent.
— Cum pot să dau de dumneavoastră, domnule colonel?
— Am venit aici pentru odihnă. Aş prefera să nu ştie toată lumea unde sunt, dacă nu vă e cu supărare. O să vă sun eu.
— Bine.
— Spuneţi-mi, a zis doamna Peckham, din ce a făcut domnul Hurty bani?
— E cel mai mare vânzător de maşini la mâna a doua din partea aceasta a statului.
— Aha! a spus colonelul. Ştiam eu! În toată casa simţeai un aer de bogăţie recentă.
— Asta înseamnă că, până la urmă, n-o vreţi? am întrebat eu.
— Nu, nu neapărat. Va trebui, pur şi simplu, să rumegăm puţin ideea şi să vedem ce se poate face cu ea, dacă se poate face ceva.
— Aţi putea să-mi spuneţi ce anume nu v-a plăcut? am întrebat.
— Dacă n-aţi observat singur, a spus doamna Peckham, e imposibil să vă arate altcineva.
— Aha.
— O să vă anunţăm, a spus colonelul.
Au trecut trei zile, fiecare cu setul obişnuit de telefoane de la Delahanty şi doamna Hellbrunner, dar fără nici un semn de la colonelul Peckham şi doamna lui.
Când îmi închideam biroul în după-amiaza celei de-a patra zile, m-a sunat Hurty.
— Când dracu’ au de gând soţii Peckham ăştia să se hotărască? m-a întrebat.
— Naiba ştie, i-am răspuns. N-am cum să dau de ei. Mi-a spus el că mă sună.
— Poţi să dai de ei la orice oră din zi sau din noapte.
— Cum?
— Nu trebuie decât să suni la mine acasă. Sunt aici de trei zile, ca să scoată din ea senzaţia de nou. La naiba, păi şi din mine pot să spun că au scos ceva. Băutura, trabucurile şi mâncarea se scad din comisionul tău?
— Dacă există un comision.
— Vrei să spui că există dubii în privinţa asta? Se învârte pe aici de parcă ar avea banii în buzunar şi nu aşteaptă decât momentul potrivit ca să mi-i dea.
— Păi, având în vedere că nu vorbeşte cu mine, aţi putea dumneavoastră să-i strângeţi un pic cu uşa. Spuneţi-i că tocmai v-am zis că un berar pensionat din Toledo a oferit şaptezeci şi cinci de mii. Aşa o să obţinem probabil o reacţie.
— Bine. O să trebuiască să aştept până se întorc de la înot, ca să-şi bea cocteilurile.
— Sunaţi-mă din nou când aveţi o reacţie de la ei, şi eu o să apar cu un formular de ofertă gata pregătit. Zece minute mai târziu, m-a sunat.
— Ce crezi că s-a întâmplat, cap pătrat?
— A muşcat?
— O să-mi iau un agent imobiliar nou-nouţ.
— Cum?
— Da, ai auzit bine. M-am luat după ultimul pe care l-am avut şi un potenţial client entuziast şi soţia lui s-au întors pe călcâie şi duşi au fost.
— Nu se poate! Cum aşa?
— Colonelul Peckham şi a lui doamnă ţi-au transmis că e exclus să fie interesaţi de orice lucru care l-ar atrage pe un berar pensionat din Toledo.
Era, oricum, o proprietate fără perspective, aşa că am zâmbit şi m- am concentrat pe afaceri mai profitabile, cum ar fi vila Hellbrunner. Am publicat un anunţ cu litere aldine care descria bucuria de a trăi într-un castel fortificat. În dimineaţa următoare, m-am întrerupt din ce făceam în acel moment, am ridicat privirea şi am văzut anunţul, rupt din ziar, între degetele lungi şi îngrijite ale colonelului Peckham.
— E al dumneavoastră?
— Bună dimineaţa, domnule colonel. Da, al meu este.
— Pare să fie genul nostru de casă, s- a auzit vocea doamnei Peckham.
Kurt Vonnegut s-a născut pe 11 noiembrie 1922 la Indianapolis, într-o familie cu rădăcini germane. Studiază chimia și biologia la Cornell University și Carnegie Institute. În 1942 se înrolează în armată. Luat prizonier la Dresda, în 1945, este supraviețuitor al bombardamentului asupra orașului, experiență atroce care îi inspiră romanul Abatorul cinci sau Cruciada copiilor: Un dans obligatoriu cu moartea (1969). Întors în America, Vonnegut își reia studiile, de această dată în antropologie. Între anii 1946 și 1950 lucrează la compania General Electric, postură satirizată în primul său roman, Pianul mecanic (1952; Humanitas, 2006). Din același an, Kurt Vonnegut se dedică în exclusivitate scrisului. În 1959 publică al doilea roman, Sirenele de pe Titan (Humanitas Fiction, 2007), apoi Leagănul pisicii (1963), Fii binecuvântat, domnule Rosewater sau Nu strica orzul pe gâște (1965), Mama Noapte (1966), Micul dejun al campionilor sau La revedere, tristă zi de luni (1973), Bufoniada sau Gata cu singurătatea! (1976; Humanitas, 2006), Pușcăriașul (1979; Humanitas Fiction, 2009), Dick Ochi-de-mort (1982), Galápagos (1985), Barbă Albastră (1987), Hocus-Pocus (1990), Cutremur de timp (1997; Humanitas Fiction, 2009). Printre volumele sale de povestiri se numără: Canarul din cușca pisicii (1961), Bun venit printre maimuțe (1968; Humanitas Fiction, 2008, 2019) șiTabachera din Bagombo (1999; Humanitas Fiction, 2014, 2019). Kurt Vonnegut a scris de asemenea o piesă de teatru (La mulți ani, Wanda June), volume de eseuri și „colaje autobiografice“. S-a stins din viață la 12 aprilie 2007. În 2008 apare primul volum postum al autorului, Retrospectivă asupra Armaghedonului (Humanitas, 2010), care cuprinde povestiri și eseuri având drept temă principală războiul.
scrie un comentariu