Cu mare bucurie am regăsit-o pe Isabel Allende în cel mai recent roman al ei, atât de frumos intitulat „O lungă petală de mare”, ca un omagiu adus, nu întâmplător, marelui poet chilian Pablo Neruda.
Căci Neruda este Poetul, cel care și-a cântat în versuri atât de frumoase țara – „o lungă petală de mare, de vin și de zăpadă, tivită cu o panglică de spumă albă și neagră” – dar și omul de stat care, în august 1939, în timpul sângerosului Război Civil din Spania, a fost un vector al destinului pentru mai multe mii de spanioli refugiați în Franța. În calitatea sa de consul special pe probleme de imigrație, Neruda a primit responsabilitatea a ceea ce el a numit „cea mai nobilă misiune pe care am îndeplinit-o”: trimiterea, spre Chile, pe o veche navă comercială, Winnipeg, a peste două mii de supraviețuitori ai Războiului Civil.
Acesta este faptul istoric, riguros documentat, grație formației ei de jurnalist, dar și filtrat prin propria experiență a exilului, de la care pleacă Allende în construirea unei povești care poartă toate însemnele mărcii autoarei: o scriitură densă, savuroasă, tandru-ironică, cu personaje extrem de puternice.
Astfel, în „O lungă petală de mare”, Allende evocă povestea a două destine impresionante prin traiectoria lor de viață: Victor Dalmau și Roser Bruguera. Încă de la începutul cărții, prin descrierea modului aproape miraculos în care tânărul sanitar Victor Dalmau reușește să învie un soldat din „Contingentul Biberonului”, pe care apoi îl poreclește simbolic Lazăr, avem intuiția vecinătății cu un personaj binecuvântat de îngeri cu iubire și umanitate. Pe de altă parte, Roser Bruguera, logodnica lui Guillem, fratele lui Victor, este prin forța caracterului ei, prin puterea de a înfrunta obstacolele și de a-și urmări idealurile, ipostaza feminină a unei nestrămutate dorințe de a trăi, în ciuda tuturor vicisitudinilor istoriei.
Nevoiți să își abandoneze vechea existență și să realizeze un mariaj de fațadă pentru a putea fugi din calea „terorii albe” a lui Franco, căci „războiul e un uragan care lasă în urmă prăpăd”, Victor și Roser se îmbarcă pe Winnipeg, navigând către speranță, spre un pământ necunoscut: Chile. Când lucrurile par că se reașează pe temelii statornice, Chile devenind adevărata patrie a celor doi, roata istoriei se întoarce iarăși, în mod aproape ironic, în defavoarea lor, astfel că lovitura de stat din Chile, soldată cu moartea președintelui Salvador Allende, îi pune pe cei doi în fața aceleiași opțiuni distrugătoare de destin: exilul.
Cu forța unor caractere plămădite în vâltoarea anilor de grea încercare petrecuți în Spania, Victor Dalmau și Roser Bruguera se transplantează pe pământ venezuelean, nevoiți să fugă, din nou, din calea absurdului, a terorii, a impunității. Experiența exilului repetat este prilej pentru multiple reașezări ale făgașului vieții lor, dar, mai presus de toate, este ocazia care îi apropie într-o dragoste iluminatoare, a cărei forță se relevă atât prin confruntarea cu greutățile unei existențe începute mereu de la zero, cât și prin reflectarea în oglinda altor iubiri, pe care atât Victor, cât și Roser, le trăiesc.
Din această cavalcadă de întâmplări ce redau, ca într-o frescă, bucăți de istorie și destinele celor doi, nu lipsește suita personajelor oarecum secundare, dar nu mai puțin convingătoare, ce conferă amploare și profunzime firului principal al narațiunii. Astfel, Ofelia (nume deloc întâmplător la Allende, care în copilărie devora Shakespeare ca lectură de plăcere!), prototipul tinerei frumoase și capricioase, Isidro și Laura del Solar, perechea aristocratică ce amintește, într-o variantă eufemizată, de o altă pereche legendară – Esteban Trueba și soția sa Clara – dintr-un roman nu mai puțin cunoscut al autoarei, „Casa Spiritelor”, sunt la fel de memorabile precum Victor și Roser. În descrierea lor se regăsesc teme recurente la Allende: machismul societăților tradiționaliste, precum cea spaniolă, dar și cea chiliană, sistemul organizării claselor sociale chiliene, precum o prăjitură mille feuilles, antagonismul claselor sociale ce a dat naștere marilor confruntări istorice.
Ce reușește Allende să facă este ca, dincolo de expunerea faptelor, să realizeze o poveste de o incredibilă forță care își face cititorii părtași la cursul acțiunilor: suntem, în egală măsură, participanți la poveste și, în același timp, spectatorii ei. Scrierile lui Allende se citesc nu doar cu ochii, ci și cu sufletul, căci miza ei este totală: ea nu ne vrea doar mintea, ea ne dorește trăirile. Căci, așa cum spune Victor Dalmau la un moment dat, „ale noastre nu sunt decât emoțiile”…
Isabel Allende, „O lungă petală de mare”, Editura Humanitas Fiction, anul publicării: 2019, nr. pagini: 321, traducere: Cornelia Rădulescu
Cumpăraţi cartea de la:
Fotografie reprezentativă de Jimmy Conover pe Unsplash
scrie un comentariu