Şi-a scris romanul de debut, „Casa Inglezi”, în patru ţări. Un roman în care a abordat un subiect delicat: pogromul antievreiesc de la Chişinău, din 1903. Cum a ales să mizeze pe o astfel de carte şi care sunt preferinţele literare ale lui Alexandru Bordian, în acest interviu, primul pe care autorul îl acordă unei publicaţii din spaţiul punct ro.
Alexandru Bordian, în „Casa Inglezi” ai ficţionalizat pe marginea pogromului antievreiesc de la Chişinău, din 1903. Cum te-ai orientat spre subiectul acesta?
Încă acum zece ani mă întrebam de ce niciun scriitor din spațiul românesc nu a țintit tema pogromului din 1903. Un eveniment important, cu multe interpretări sau, mai bine zis, o pâine miezoasă, demnă de atenție. Pe lângă acest interes, cunosc bine Chișinăul. Un oraș fermecător, dar și depravat. Are magmă, a cunoscut câteva imperii și pentru toate a fost o urbă de periferie. Dar periferiile sunt ca rănile deschise, nu-s de ignorat, vor să fie cercetate și dezinfectate. Nici eu nu pot să mă desprind de Chișinău, nu pot nici eroii din „Casa Inglezi”.
Cu ce te-a surprins oraşul Chişinău în timp ce ai lucrat la carte? Ţi s-a schimbat în vreun fel modul în care-l privești?
Am înțeles că un Chișinău fără evrei nu mai e Chișinău. După pogrom, mulți dintre ei au plecat peste ocean, spre binele lor, și spre nenorocul Chișinăului. Dar Cimitirul Evreiesc a rămas, într-o mahala cu praf bun pentru turnat filme. Un spațiu unde liniștea și primăvara stau perfect conservate, iar inocența, virginitatea și pulberea sunt tăcere preistorică. În Cimitirul Evreiesc orașul și epocile stau în straturi, dar nu orizontale, una peste alta, ci în straturi verticale, una lângă alta. Și suflul otoman, și eleganța austro-ungară, și repeziciunea țaristă, și molcoma regalitate românească, și cele Două Războaie, și epoca lui Gagarin, și evrei cosmopoliți, toate astea le-am găsit în Chișinău.
„Literatura mea nu are puterea să ne întreţină”, zice la un moment dat, nu spui cine, persoană importantă din „Casa Inglezi”. Care crezi că este puterea cărţii tale? Altfel privită întrebarea asta: ajută cartea ta pe cineva, poate oraşul, pentru o nouă imagine, poate comunitatea evreiască, în numele unei dreptăți peste ani?
Nu scriu în numele unei dreptăți, aș arăta ridicol dacă mi-aș atribui imaginea unui moralist sau dacă aș încerca să mitizez Chișinăul. Despre pogrom, evrei și știri false privesc din perspectiva unui literat. Nu am germenii de adevăr sau răspunsuri limpezi, așa cum nici istoricii nu le dețin.
Mai bine să te scufunzi în arca lui Noe, decât să fii un scriitor teluric. „Casa Inglezi” e și o alegorie, vorbește despre lumea de astăzi, nu întâmplător face trimiteri la Dresda anului 1989. Ultimul capitol e primul capitol, trecutul e modelat de viitor, nu are viziunea științifică a timpului. Și aici nu vreau să învălui cu taine actul scriiturii. Pur și simplu nu vreau să fiu liniar, mizez pe un experiment impertinent. Cărțile sănătoase se nasc din obscur, din imprecis, iar „Casa Inglezi” are această calitate.
Pentru că ai amintit de actul scriiturii, romanul tău este foarte ingenios în privinţa structurii. Ai utilizat mai multe forme narative şi a rezultat o scriere aş zice fragmentară, cu apel la arta dramatică, ceea ce poate ţine cititorul aproape… Cum ai gândit să scrii cartea asta? A ieşit ea așa cum ți-ai propus?
Am folosit jocul ca instrument pentru a exprima ceva intim și sincer. De la bun început am știut că voi lichida cronologia. Am gândit romanul ca o casă circulară cu hârjoneli, în care fiecare capitol să arunce cu sulițe în cititor, iar el să nu știe cum să se apere, să nu știe ce-l așteaptă după uși. În bezna casei să descopere că poartă cu sine zone mortificate, frustrări. Totodată, i-am lăsat și câteva indicii, maniera de a enumera capitolele, fotografii, colaje, decupaje din ziare, și trei dimensiuni, reală, metafizică și mitologică. Romanul l-am scris în patru țări diferite, în Franța, Italia, Spania și Maroc, iar fiecare loc îți dictează o anumită stare. Forma lui finală, structura, i-am dat-o în Franța, ea e de vină de halul în care am scris și îi sunt recunoscător pentru asta.
Pentru că, totuşi, este vorba de un roman de debut, ce anume te-a inspirat când ai decis forma finală a cărţii? A fost literatura franceză de astăzi un model?
Mai bine zis stilul de viață francez, nu neapărat cafenelele sau croasanții cu migdale, dar plăcerea de a merge la mediatecă. Eram înnebunit să citesc și să scriu la mediateca Émile Zola din Montpellier. Sute de mii de cărți și sute de copii, adolescenți, tineri, domni, doamne, tolăniți pe saltele sau șezlonguri, cu cărți și benzi desenate în mâini. E ceea ce își imagina Borges a fi raiul. Cum a observat și Cioran în eseul Despre Franța, Franța are o cultură a formei, acolo expresia e înaintea naturii. Forma romanului a curs natural, vreau să spun că libertatea unei țări te face mai îndrăzneț, te încurajează să experimentezi. Pe lângă liberté artistique, am avut o predilecție să studiez și arta cinematografică, stilul regizorilor Bergman, Fellini, Kubrick, Truffaut, von Trier și Lynch. Poate acest fapt a influențat cumva forma scriiturii, cu trimiteri spre cinematografie. Tot în ultimii ani, i-am studiat pe moderniști, post moderniști și post-post moderniști, ca să mă pot orienta și m-am atașat în mod special de James Joyce, Jorge Luis Borges, Mircea Ivănescu și David Foster Wallace. Ultima vreme, am o obsesie ciudată pentru William Faulkner, Vladimir Nabokov și Mark Z. Danielewski.
De ce ciudată? Şi hai să-l detaliem pe Faulkner. De ce îţi place şi ce ai citit de el până acum?
Ultima carte de Faulkner pe care am citit-o a fost Sanctuar, iar acum citesc Zgomotul și Furia. Mă zăpăcește, dar îmi place, e o stare pe care o caut în cărți. În romanul Zgomotul și Furia, primul narator e Benjy, un copil idiot. Ești în capul lui, vezi ce se întâmplă, dar nu înțelegi de ce, la un moment dat devii ca el. Nu poți empatiza cu Benjy, pentru că nici el nu poate empatiza cu lumea. Dar ceea ce nu poate explica Benjy, aproape că reușește Quentin. Faulkner a fost primul care a narat în felul acesta. Romanul Zgomotul și Furia are câteva nivele care deschid zeci de interpretări.
Am înțeles de unde Vargas Llosa a descoperit magia formei în ficțiune, stilul meticulos și simfonia vocilor din Casa Verde sau Conversație la Catedrala. Înțeleg din ce a crescut, parțial, și García Márquez, cu familii decadente, cu colonei introvertiți, cu o localitate mitică, cu o mater familias, cu obsesia mecanizării, adică de a construi o cale ferată, cu ultimul descendent semi-psihopat sau semi-animal.
Îmi place Faulkner deoarece a ajuns să fie un colos prin muncă asiduă. În câțiva ani a evaluat de la romane în care se întrezărește o percepție cețoasă a lumii, personaje-clișeu și influențe străine spre un propriu stil, cu eroi care lasă umbre.
Acum despre obsesie: una din temele lui Faulkner este despre tinerii eroi care stau blocați între legenda frumoasă a trecutului și realitatea severă a unui prezent cu tehnologii performante. M-am simțit vizat, e o temă mereu actuală, în toată copilăria și adolescența mea mi s-a vorbit despre cum am fost un imperiu, o super-putere, o imensitate și cum am ajuns lilipuți. E despre cădere, desființare, fragmentare, victoria în război, apoi frustrarea înfrângerii în altul.
Și-acum vreau să fac o legătură copilărească, dar curioasă, dintre Faulkner și ceea ce vorbeam la începutul conversației. Ți-am spus că mulți evrei buni au emigrat peste ocean. Păi, iată, Sam Zemurray, născut într-o familie modestă de evrei din Chișinău, a ajuns să fie capul United Fruit Company. O companie care a construit Aracataca, localitatea natală a scriitorului García Marquez. Și culmea, casele din Aracataca au fost construite după modelul caselor din sudul american al lui William Faulkner.
La lansarea romanului “Casa Inglezi”. Foto: Victor Pictor
Cum apreciezi reacţiile de până acum la romanul tău? Corespund aşteptărilor? Cum îţi afectează ambiţiile scriitoriceşti cronicile mai mult sau mai puţin profesioniste?
Abia fac cunoștință cu cititorii, cu jurnaliștii culturali, cu alți scriitori. Apoi, am lansat romanul acum câteva luni și e încă devreme să trag niște concluzii. Din ce am înțeles până acum, o bună parte reacționează pozitiv, iar alții simt un soi de perplexitate.
Perplexitate? De ce?
Pentru că unii cititori trăiesc o stare nouă, halucinantă, iar alții se întreabă dacă nu cumva au în față o înșelătorie bine mascată. Nu-ți găsești un aliat în toate romanele pe care le citești. Nu știu dacă pot să explic stările pe care le trăiește un cititor. După ce scrii o carte, deseori ți se cere să o tălmăcești. Dar nu mai poți exprima cu alte cuvinte același lucru. De multe ori, însoțiți de călăuză în timpul lecturii, ruinăm spectacolul încântării.
Ce urmează pentru tine? La ce lucrezi acum?
Vreau să-mi călătoresc cartea în lume. Dar, paralel, în cap mi se coace ideea unei ficțiuni despre douăsprezece fete care într-o zi sunt invitate la o școală de aviație.
scrie un comentariu