Rețeaua pământeană de rădăcini, care unește întreaga pătură de suprafață a Terrei, o putem înțelege ca pe o rețea de unificare a locurilor și dorurilor noastre. Asta face Cătălin-Mihai Ștefan în volumul său Arborele de oraș, apărut la editura Casa de Pariuri Literare în anul 2021, nu prin a spune direct dar prin a arăta nevoia de a găsi mereu căi, posibilități de transfer a sinelui în locuri care sunt arhivate undeva în rădăcinile copacilor. Unul din punctele comune al tuturor locurilor de pe acest pământ sunt arborii, prezenți în orice loc în care se află oameni. Nu știu dacă oamenii caută arbori sau arborii caută oameni, dar ceea ce știm este faptul că cel puțin un arbore pe acest pământ ne oferă amintiri.
Centrând totul spre un singur arbore reprezentativ, Cătălin-Mihai Ștefan pleacă dinspre rădăcinile lui spre lucruri și amintiri pe care și le dorește. Dar ce facem când arborele nu ne transmite nimic? Una din poeziile volumului mi-a adus aminte de imaginea când Isus a blestemat smochinul pentru că nu i-a oferit fructe zemoase atunci când îi era sete.
Copacul acela să dispară
și în locul pământului care l-a rodit
să se facă o gaură necontenită în care să nu existe nimic
și să nu mai cadă niciunul de-ai mei.
Informațiile pe care încercăm mereu să le accesăm în această rețea naturală sunt multiple și ele revin mereu din subconștient fără ca noi să ne dorim neapărat acest lucru. Astfel că de la amintirile cu părinții, poetul ajunge să acceseze chiar unele momente mai puțin plăcute, clar imprimate în subconștient, momente pe care și le-ar mai asuma încă o dată dacă ar aduce clipe sau alte amintiri frumoase.
acea palmă fulgerătoare cu plonjeuri pe spate, cu stele verzi,
cu dureri de cap, cu sânge curgându-mi până pe piept,
cu urlete care-mi iau inima pe sus
dacă i-aș vedea din nou pe-ai mei
tineri ca atunci măcar pentru o secundă.
Lumea creată este una verosimilă, cu personaje multiple pe care nu avem nevoie să le descoperim mai mult decât ceea ce poezia ne arată. Rămâne la latitudinea noastră să asociem aceste personaje cu oameni din apropierea noastră. Ceea ce mi-a plăcut însă mult este faptul că această lume nu se depărtează de cea descoperită în literatura clasică românească. Satul rămâne sat, problemele lor rămân identice, la fel și visurile. Arborele de oraș nu inventează o lume, ci reconfirmă una deja existentă printr-o altă voce, alt limbaj și alt stil. De aceea arborele de oraș este doar o nouă ramificare a întregii rețele până în noile orașe unde trebuie să aducă amintirile, nevoile.
***
Arborele de oraș crește chinuit. Respiră noxe, aude tot felul de zgomote, rădăcinile îi tresar la trepidațiile din asfalt. Arborele de oraș e ajustat tot timpul de băieții de la cablurile electrice. El nu stârnește curiozitatea. Oamenii nu trec pe lângă el ca printr-o pădure. Arborele de oraș atrage atenția doar toamna, când lasă impresia că moare, sau atunci când se usucă stingher. Arborele de oraș e chitros și arde greu. Iar până la urmă chiar moare de tot. Ca orice copac, în picioare. Puteți admira inerția deplină a scheletului său firav.
Cătălin-Mihai Ștefan, Arborele de oraș, Casa de Pariuri Literare, anul publicării: 2021, nr. pagini: 88
Cartea poate fi cumpărată de la:
Fotografie reprezentativă: michal dziekonski / Unsplash
scrie un comentariu