În octombrie 2020, când am luat contact prima dată cu proza Lindei Boström Knausgård, celebra (fostă) soție a nu mai puțin celebrului său soț, Karl Ove Knausgård, eram cuprinsă de fascinația sumbră a unei atmosfere pur și simplu mormântale, redate atât de sugestiv în romanul său, „Bine ai venit în America!”. Apariția unui nou roman semnat de această autoare nu a putut decât să mă facă să-mi doresc să descopăr dacă se păstrează griul împietrit și rece al aerului respirat dintre filele cărții sau am putea spera la o altă nuanță. Și am aflat curând că pentru octombrie griul și răceala sunt componente intrinseci, precum sunt lacurile pentru Suedia.
Ce m-a frapat la acest roman, dincolo de puterea tulburătoare a sentimentului de împietrire pe care l-am resimțit de la primele file ale romanului, a fost conștiința șocantă a faptului că, în secolul XXI, în anul 2013, într-o țară dintre cele mai civilizate (Suedia), electroșocurile pot fi considerate un tratament eficient și conform cu standardele medicale ale vremurilor noastre.
Timp de 4 ani, Linda Boström Knausgård a fost internată periodic și supusă terapiei cu electroșocuri. Deși romanul conține și o (necesară) doză de ficțiune, rămâne totuși ideea că materialul narativ de bază reprezintă experiența șocurilor repetate la care a fost supus un semen de-al nostru, în epoca noastră, în această lume (așa-zis modernă) a noastră.
Pe măsura înaintării în protocolul terapeutic desfășurat în „fabrică”, Linda Boström Knausgård asistă, precum un vizitator aflat la căpătâiul propriei persoane, la pierderea amintirilor, în fapt, a identității, a rațiunii de a fi, de vreme ce amintirile reprezintă materialul brut din care se plămădește orice creație literară.
„Nimănui nu-i păsa că erau așa de multe evenimente pe care aveam să nu mi le mai amintesc. Pierderea memoriei era un preț mic de plătit pentru efectele terapiei. Și cât cântăresc amintirile? Cum le măsurăm? Cum ne dăm seama cât sunt de prețioase? Amintirile nu erau văzute cu ochi buni în fabrică.”
Procedura medicală este exactă, impersonală și eficientă. Nu există emoție sau timpi morți, dar există morți explicabile, considerate erori pardonabile, aflate în marja de acceptabilitate a unui sistem considerat performant în tratarea bolilor psihice.
„Odată ajunși în încăpere, nu mai era timp de ezitări. Sus în pat cu noi. Anestezistul: ai mâncat sau ai băut ceva azi? Ai dinți care se clatină? Ți se măsura tensiunea arterială în timp ce asistenta îți poziționa electrozii pe piept și pe frunte. Apoi sosea și rezidentul cu masca de oxigen pe care-l respirai pentru a-ți oxigena creierul. Anestezistul îți spunea că o să adormi în curând și după aceea ți se injecta somniferul rece în sânge prin cateterul pregătit. Te simțeai de parcă-ai fi băut întuneric.”
Martoră a procesului lent, dar sigur, de disoluție a propriei persoane, Linda Boström Knausgård se agață de resturi de viață trăită, de fragmente ale unei memorii bombardate de „mântuitorul” curent electric, în încercarea de a se recompune, de a-și realcătui istoria și de a ieși din izolarea în care, înainte, găsise alinare.
Din figura tatălui, cu ochii săi (aparent) nevinovați, ori din austera imagine a mamei, din flash-uri ale mariajului pe cale să se destrame, ori din imaginea aducerii pe lume a fiecăruia dintre cei patru copii, din fascinațiile, dar și din tenebrele personale, autoarea ni se arată fără teama că ar putea fi judecată, asumându-și gena autodistructivă, întunericul ce a zăcut, latent, în fiecare fibră a ființei sale. Întunericul care, o bună bucată de timp, a împiedicat-o să aleagă, cu adevărat, lumea și oamenii.
Linda Boström Knausgård, „Copil de octombrie”, Editura Pandora M, anul publicării: 2023, traducere: Roxana-Ema Dreve, nr. pagini: 168
Puteţi cumpăra cartea de la:
scrie un comentariu