În curând la Humanitas Fiction, în colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de către Denisa Comănescu, „Lunga scurtime a vieții” de António Lobo Antunes – traducere din portugheză de Dinu Flămând.
În 70 de cronici mai intimiste decât marile sale construcții romanești, deghizate sub caracterizarea sarcastică de „chestiuni alimentare“, Lobo Antunes abordează o vastă diversitate de teme precum copilăria, familia, iubirea, moartea, războiul colonial, fragmente caleidoscopice dintr-o viață dedicată literaturii legate de travaliul scriitorului sau de prietenie, ce condensează un univers individual ardent, plin de melancolie, și se constituie într-un adevărat exercițiu de deziluzionare, în care emoția este frustă, neornamentată, aproape dureroasă.
„Scriitura antuniană, atât de aparte, este adesea socotită simfonică. Dar epitetul este slab. Ar trebui să ne imaginăm o simfonie în care să putem auzi în același timp sunetul distinct al fiecărui instrument, gândurile muzicienilor și emoțiile dirijorului! […] Acesta este Lobo Antunes: unul dintre cei mai mari scriitori contemporani, un romancier prodigios, muzical și febril, de o exigență teribilă, ale cărui cronici – orice ar spune el – poartă de asemenea marca imensului său talent.“ Le Monde
„Cine ar putea susține că, în cazul unui geniu, o cronică e mai puțin decât un roman?“ Marcelo Rebelo de Sousa
„Cronicile acestea sunt însuflețite de poezia vieții cotidiene și nuanțate de cea mai caldă autoironie.“ J.M. Cotzee
„Cel mai frumos lucru pe care l‑am văzut până acum nu a fost un tablou, nici un monument, nici un oraș, nici o femeie, nici păstorița de pe cutia de biscuiți a bunicii mele Eva când eram mic, nici marea, nici cel de-al treilea minut al aurorei despre care vorbesc poeții: cel mai frumos lucru pe care l‑am văzut până acum au fost douăzeci de mii de hectare de floarea‑soarelui la Baixa do Cassanje, în Angola. Obișnuiam să ieșim înainte să se crape de ziuă, iar atunci, odată cu sosirea luminii, florile‑soarelui își ridicau și ele capul, toate ca una singură, spre răsărit, și întreg ținutul devenea plin de gene mari galbene.“ António Lobo Antunes
FRAGMENT
INIMA & ALTE FRUCTE AMARE
Mâine am să te întâlnesc. Nu știu unde, dar te găsesc eu: lângă mine, în mașină, la un semafor pe roșu, la poștă pentru o comandă, la masă, acolo, la restaurantul unde prânzesc eu, pe o trecere de pietoni, în sala de așteptare a dentistului, oriunde și tot te găsesc. Nu cred că te‑ai schimbat prea mult, și nici unul din noi, iar dacă totuși te‑ai fi schimbat mult, multe s‑au schimbat: din orice, o expresie, un gest, te recunosc imediat, mă recunoști și tu imediat, deși mi‑am vopsit părul, deși m‑am îngrășat, observ cicatricea minusculă de pe sprânceana ta, tu observi verigheta pe care n‑aș prea vrea s‑o observi și nici nu voi reuși să mi‑o scot la timp, deci îmi ascund degetul
(cum se ascunde un deget?)
însă deși ascuns degetul e atât de prezent, verigheta enormă, îmi dau seama că ai observat‑o chiar dacă te prefaci că n‑ai observat‑o, înțeleg întrebarea fără întrebare
— Te‑ai căsătorit?
îmi ascund și mai mult degetul, încerc, cu celelalte degete, să scot verigheta în buzunar și nu reușesc, inelul tău
(care e mare)
mă împiedică să‑mi dau seama dacă tu ai verighetă sau n‑ai verighetă, înțelegi întrebarea mea fără întrebare
— Te‑ai căsătorit?
și nu răspunzi, nici nu mă tutuiești, mă iei cu dumneavoastră, stăm amândoi în picioare lângă aparatele alea în care vâri monede să plătești staționarea mașinii, fiecare dintre noi cu câte o monedă între degetul arătător și cel mare, și chiar dacă eu eram în fața ta îți dau întâietate, zic
— Vă rog
(ciudat acest „vă“, nu‑i așa?)
drăcia aia nu acceptă moneda ta care traversează duodenuri metalice şi cade în jgheabul de dedesubt, încerc eu pentru tine, intestinele aparatului suspină, digeră moneda, apare un pătrățel de hârtie cu indicații orare tipărite într‑o a doua ferestruică din stânga celei care ți‑a refuzat moneda, mă privești cu admirație pentru competența mea în materie de aparate cu monede, verifici hârtia ca să fii și mai sigură, ca să eviți să te uiți la mine, profit de ocazie să‑mi introduc și eu moneda, iar apoi să‑mi iau hârtiuța, pentru o clipă
(prea multe clipe)
verificăm amândoi tichetele respective, îmi zâmbești
(poate nu chiar un zâmbet, dar cum să explic altfel?)
îți zâmbesc
(evident că nu chiar un zâmbet, dar cum să explic altfel?)
fluturi hârtia în fața mea
— Mulțumesc Carlos
și din nou zâmbetul nu chiar zâmbet la care eu răspund cu un
zâmbet nu chiar zâmbet
(cum să explic altfel?)
îmi vine să‑ți spun că nu te‑ai schimbat mult, că nu te‑ai schimbat deloc, în clipa când aveam să‑ți spun că nu te‑ai schimbat mult, nu te‑ai schimbat deloc, îmi spui
— Nu te‑ai schimbat mult
și corectezi
— Nu te‑ai schimbat deloc
Hârtia ta fluturând, hârtia mea tăcută, hârtia ta
(nu tu)
evident că nu tu, ci hârtia ta
— Mi‑a făcut plăcere să te văd
iar hârtia mea liniștită, hârtia mea tăcută, hârtia ta întorcându‑mi spatele, îndepărtându‑se, hârtia mea
— Luísa
liniștită, tăcută, în mâna cu verigheta și tăcută, n‑am mai întâlnit niciodată o hârtie așa de tăcută, poate doar pe când te căutam, și nu te‑am găsit, și când hârtia
— Știam că ne vom întâlni
iar acea hârtie
— Îți stă bine cu părul așa mai deschis
iar acea hârtie ar dori să vorbească cu tine, să‑ți ceară numărul de telefon, să‑l treacă în agendă la litera L, după Laborator și Licinium, iar hârtia
(idioata)
— Poate nu‑ți vine să crezi, dar m‑am gândit atât de mult la tine
iar hârtia
(ce tâmpenie)
— În ciuda a tot, am fost fericiți, nu‑i așa?
cretina de hârtie
(nu eu)
să te pierd, să știu că te pierdeam, să știu că probabil te pierdeam pentru totdeauna, să știu cu siguranță că te pierdeam pentru totdeauna, iar hârtia
(ticăloasa)
tropăind degeaba până la colț, eu reușind să‑mi scot verigheta, iată că nu mai am verighetă, nu mai sunt căsătorit, însă hârtia aia
— Așteaptă
în timp ce cade pe jos și să nu se gândească, să nu‑și facă iluzii că am să mă aplec să o culeg de pe jos, ce‑mi pasă mie de nefericitul ăsta de tichet, să rămâi jos acolo, nu mă enerva, și am să văd dacă reușești să înțelegi că atunci când mâine
că atunci când mâine sau anul viitor sau niciodată am s‑o întâlnesc pe Luísa oricum nu aveai dreptul să mă trădezi, să mă faci să par un imbecil, să mă împiedici să o regăsesc
(valabil până la 14 și 25)
după ce o așteptam de atâția ani.
Dacă doreşti să susţii site-ul citestema.ro, cumpără „o cafea”:
LUNGA SCURTIME A VIEȚII
Eram la New York, acasă la João[1], încercând să scriu Fado Alexandrino și am cunoscut‑o pe profesoara Margaret Mahler, nepoata compozitorului. Profesoara, care avea pe atunci peste optzeci de ani, locuia într‑o casă cu o pancartă la exterior, No Smoking, iar ea în interior, mare doamnă, îmbrăcată într‑un roz țipător, cu pantofi argintii și fotografii pe perete să cazi pe spate, iar de băut bea numai vodcă, o doamnă cu o voce bubuitoare și cu accent german care chiar te durea. A fost unul dintre cei mai mari psihiatri ai secolului XX, analizată de Anna Freud și foarte bună prietenă cu aceasta, iar lucrările ei științifice, mai cu seamă cele despre relația precoce dintre bebeluș și tată, sunt mai mult decât remarcabile. Ea este probabil, alături de Melanie Klein, cel mai important nume feminin în domeniul cunoașterii funcționării mentale a copiilor, pe care a descifrat‑o într‑un mod luminos, iar tehnicile ei de tratament au dat rezultate excelente. João a operat‑o (profesoara era condamnată la scaunul cu rotile din cauza unor probleme vertebrale), s‑a făcut bine și a avut o recunoștință enormă și o stimă profundă pentru João.
Într‑o ocazie a venit la Lisabona (nu am văzut niciodată sala de la Gulbenkian atât de plină), unde a ținut o lecție minunată și le‑a trimis părinților mei un buchet de flori de doi metri, recunoscătoare că‑l aduseseră pe lume pe acel copil al lor. Când João a internat‑o să o trateze, ea a ordonat ca tablourile spitalului să fie îndepărtate de pe pereții camerei și înlocuite cu picturile ei de Cézanne.
Urâtă, devenise irezistibilă grație inteligenței sale luminoase și personalității puternice, temperată de o tandrețe discretă și un simț al umorului extraordinar. Desigur, am făcut imediat o pasiune pentru ea: avea o capacitate unică de a ne face să ne simțim importanți, iar teribilul ei accent german mă amuza enorm. Toți oamenii se simțeau îmbogățiți în compania ei. Într‑o după‑amiază, s‑a uitat la mine în tăcere o vreme și apoi a spus
— You are magnificently impreparated for the long littleness of life
iar fraza ei nu mi‑a ieșit niciodată din cap: ești magnific de nepregătit pentru lunga scurtime a vieții – e de o frumusețe terifiantă și insuportabil de adevărată. De fapt, nimeni nu este pregătit să accepte minutul extrem de scurt al existenței noastre. Învăț multe încercând să traduc (doar pentru mine însumi, bineînțeles) dragii mei poeți latini, Ovidiu, Horațiu și Vergiliu, această Sfântă Treime, iar acum câțiva ani am pus‑o așa:
„Există lacrimi în natura lucrurilor
Iar certitudinea efemerului ne atinge inimile“
iar aceste două rânduri continuă să mă facă să tremur: nu mai e nevoie de nimic pentru a simți că suntem cu toții atât de mici și neimportanți. Dacă ar fi să aleg doar două versuri, din toată poezia pe care o cunosc, le‑aș alege pe acestea. Dacă mi s‑ar permite să aleg numai unul singur, l‑aș primi de la Victor Hugo: „Umbra este întotdeauna neagră, chiar și cea lăsată de lebede“. Iar eu, care din păcate nu sunt poet, îi invidiez atât de mult. Apropo, luați un alt vers de Hugo, poet pe cât de puțin cunoscut, pe atât de neiubit: „Visul este acvariul nopții“. Iar Gide răspunzând la întrebarea cine a fost, după părerea lui, cel mai mare poet francez: Victor Hugo, din păcate.
Ei bine, dar să revenim la profesoara Mahler fiindcă ea așa era tot timpul. A avut întotdeauna muzicieni din țara ei natală pe care i‑a considerat talentați și i‑a ajutat cu generozitatea. Într‑una dintre ocazii s‑a ivit o pianistă pe care am invitat‑o să iasă cu mine. Profesoara m‑a privit furioasă:
— If I was younger I would seduce you
( — Dacă aș fi mai tânără te‑aș seduce)
Am răspuns imediat:
— You already did it, Professor
( — M‑ați sedus deja, Doamnă Profesoară)
ceea ce nu a împiedicat‑o să rămână supărată pe mine timp de două zile. Pianista m‑a dus la 54, pe atunci cel mai faimos club de noapte din New York, cu oamenii de pază pe un fel de balcon la intrare, alegându‑i, cu degetul înțepător, pe sprânceană, pe cei câțiva fericiți (salut Shakespeare) demni să ocupe acest loc sacru. I‑am spus fetei că s‑ar putea să ni se interzică intrarea în paradisul terestru și ea s‑a uitat la mine pieziș, cu un strop de dispreț.
— With my mink and your look no problem
(— Cu haina mea de blană și felul cum arăți tu nici o problemă)
și nu a fost nici o problemă. Nici o problemă. Nu, nici o problemă. Nu, nu și nici chiar nici o problemă. Dar lunga scurtime a vieții, pe care profesoara Mahler mi‑o imprimase în suflet, adevărul dureros al cuvintelor ei, continuă să mă chinuie, alimentând și mai mult războiul meu civil interior permanent, pe care încerc să‑l ascund sub acest zâmbet. Treaba e că, așa cum a spus prietenul meu Karl Kraus, un scriitor austriac în vogă mai ales în anii ’20 și ceva din secolul trecut
— Nu‑mi place să mă amestec în chestiunile mele private
João, João; nu‑i așa că noi nu vom fi niciodată bătrâni? Garantează că nu vom muri niciodată. Și apropo, dacă nu te superi, răspunde‑mi cu acel mic surâs al tău, ascuns de palmă: îmi pare rău, dar mi‑ar fi plăcut foarte mult, pe cuvânt de onoare. Frate.
DUMNEZEU CA AMATOR DE JAZZ
Am crescut cu un portret uriaș al lui Charlie Parker în dormitorul meu. Cred că pentru un copil cu ambiția totală de a deveni scriitor Charlie Parker a fost într‑adevăr compania ideală. Acest sărman, sublim, mizerabil, genial dependent de droguri care și‑a petrecut viața sinucigându‑se și a murit de tinerețe ca alții de bătrânețe continua să întruchipeze pentru mine acea frază din Arta poetică a lui Horațiu unde se rezumă ce anume ar trebui să fie orice carte sau pictură sau simfonie sau indiferent ce: o frumoasă dezordine precedată de furie poetică
zice el
este fundamentul odei. De câte ori mi se vorbește despre cuvinte și influențe râd discret în interior: cei care au ajutat de fapt la maturizarea scrisului meu au fost muzicienii. Drumul meu spre Damasc a avut loc acum vreo zece ani, în fața unui televizor unde un ornitolog englez explica trilul păsărilor. Îl făcea nu știu de câte ori mai lent, descompunându‑i și dovedindu‑i, în comparație cu lucrări de Händel și de Mozart, existența unei structuri simfonice. La sfârșitul acelei emisiuni am înțeles ce trebuia să fac: să folosesc personajele ca diferite instrumente ale unei orchestre și să transform romanul într‑o partitură. Beethoven, Brahms și Mahler mi‑au servit de model pentru Ordinea naturală a lucrurilor, Moartea lui Carlos Gardel și Manualul inchizitorilor, până când m‑am socotit capabil să compun pe cont propriu, punând laolaltă ceea ce învățasem împreună cu muzica saxofoniștilor de jazz, în special de la Charlie Parker, Lester Young și Ben Webster, de la Ben Webster din etapa finală, din Atmosferă pentru amanți și tâlhari, de unde înveți despre metaforele directe și despre tehnica reținerii informațiilor mai mult decât din orice alt manual de tehnici literare. Lester Young m‑a învățat cum să frazez. Era un om care începuse cu bătutul tobelor. Un critic l‑a întrebat de ce a trecut de la baterie la un instrument de suflat, iar el a explicat:
— Știi, tobele sunt un lucru oribil de complicat. La finalul concertelor, când terminam cu demontarea lor, toți colegii mei erau deja de mult plecați cu cele mai frumoase fete.
Faptul că și‑a dorit să aibă și el fete drăguțe l‑a condus, printre alte capodopere, până la These Foolish Things, unde fiecare notă pare a fi ultimul suspin al unui înger iluminat. Fotografia pe care o am eu cu Lester Young arată un bărbat așezat pe marginea unui pat într‑o cameră de hotel cu un saxofon tenor alături. Ne privește prin ochelari slab și îmbătrânit cu cei mai dulci și mai triști ochi pe care i‑am văzut vreodată. Purta o cravată pusă strâmb și o haină boțită, dar puțini oameni au fost cu siguranță mai aproape de Dumnezeu decât acest vagabond ceresc. Ben Webster, la rândul lui, semăna cu un negustor obez transfigurat însă de o aureolă invizibilă, dar evidentă. Aceste trei făpturi stau la dreapta Tatălui, iar eu sunt uimit că nu le găsesc pe altarele din biserici. Poate că nu mai este loc, pe cerul de marmură și tencuială, pentru alcoolici promiscui și păcătoși fără speranță. În mod evident există oameni care se simt mai bine în compania unor creaturi edificatoare care însă nu au edificat nimic altceva decât vieți fără bucurie sfârșite în agonii virtuoase și în parfum de crin. Cum eu cred că Dumnezeu nu e prost, sunt sigur că îl plictisesc nespus atâta bunătate melancolică și atâta îngustime fără pic de merit. Chiar pariez că el continuă să bată la tobe numai ca să le lase altora cele mai frumoase fete, deci el rămâne la urmă pe scenă să strângă discret toate astea, tobe și alămuri, în timp ce Charlie Parker, Lester Young și Ben Webster își sug ginul și marijuana pe la vreun studio de înregistrări unde Billie Holiday tocmai a început să preaslăvească cântând puterea Lui și gloria Lui în veacul vecilor.
OCHI PLINI DE COPILĂRIE
Ora șapte seara, iar copacii încep să se agite în briza care anunță sosirea nopții. Îi văd acolo sus, prin ochiul unei ferestre înalte de la atelier: se mișcă, se odihnesc o clipă, se mișcă din nou: sunt niște mâini, chinuite, agitându‑se la întâmplare, pline de degete, căutând. Nu cinci degete: zece, cincisprezece, douăzeci și trei, și mai multe. Sunetele își modifică tonalitatea, vocile oamenilor din apropiere mi se par îndepărtate, vocile oamenilor din blocul de alături le aud atât de limpezi, atât de aproape de mine, fiecare inflexiune, fiecare silabă, fiecare vocală. Un băiețel saltă de pe o treaptă, soția băcanului transportă cutiile. Șchiopul trage ca de obicei o dușcă la tejgheaua minusculă, cu degetul mic ținut țeapăn. Își întinde gâtul spre pahar, cu palma pusă pe cravată, buzele se apropie de dunga paharului cu adierea unui sărut. În intervalele dintre două tescovine privește spre raftul cu piersici cu o privire ranchiunoasă, cu pantoful schilod în aer, așteptând. Pleacă apoi acasă de parcă ar merge pe o invizibilă trotinetă. Băiețelul care saltă de pe treaptă într‑un picior îl imită pe șchiop, iar acesta din colțul mustății
— Bate‑ți joc de mă‑ta, ticălosule
în timp ce copacii continuă să se agite. Săptămâna trecută, când a intrat în băcănie să‑și cumpere țigări, șchiopul a declarat față de toată lumea, lăsându‑și jos sacoșa
— Și eu sunt tată
iar băcanul a fost de acord cu el. De îndată ce m‑au observat au amuțit cu un fel de reținere ofensată. Piersicile de pe raft așteptau să plec eu ca să‑și reia conversația. Poate aveau și ele copii. Uneori cumpăr gumă de mestecat în speranța că voi fuma mai puțin, iar nevasta băcanului mă previne
— O cumnată de‑a mea a făcut diabet de la gumă de mestecat
băcanul îi spune din ochi să tacă, șchiopul mă urăște fiindcă eu de fiecare dată îi dăruiesc jumătate din diabet băiețelului care saltă de pe treaptă și se preface că șchioapătă.
— Până la urmă mucosul ăsta o să se apuce de furat mașini.
Începând cu ora cinei, după ce nu se mai simte briza printre copaci, strada Gonçalves Crespo primește o trupă de travestiți și fete de viață. Ei și ele sporovăiesc rezemându‑se de mașini, aranjându‑și câte un fir dus de la ciorap cu câte un deget muiat în scuipat, te împiedici în preajma lor de densitatea parfumului ca de un obstacol solid. Unele dintre ele și‑au păstrat ochii plini de copilărie îndărătul machiajului. Urme de ace pe brațele lor slăbănoage scărpinate insistent din pricina mâncărimilor de la heroină, iar uneori călcâiele calcă strâmb din pricina tocurilor. Un șofer de taxi parlamentează cu un travestit ce‑și scoate înainte șoldurile, iar părul lui pare că strălucește de atâta briantină. Dacă privim mai bine nimeni nu are ochii plini de copilărie îndărătul acestor machiaje, numai eu aiurez. Nimeni nu are ochi de nimic. Sunt doar ochi și atât. Cei care mă observă pe Rua Gonçalves Crespo
sau nici măcar nu mă observă, doar mă cântăresc
sunt duri și uscați. Trupuri de lemn, iar drogul i‑a putrezit pe dinăuntru și îi roade, îi roade. Ce copilărie! Copilăria e un lux pentru cei care și‑au făcut timp s‑o aibă, o nostalgie retrospectivă și duioasă de pe vremea când nu le era foame. Ceva ce oamenii inventează dar n‑au avut. Sigur că au existat spaime, sărbători de Crăciun, adulți care dădeau ordine:
— Stai drept
— Se duce furculița la gură, nu gura la furculiță
— Așteaptă să se servească întâi adulții.
Numai adulții existau. Când mi‑a venit timpul și mie să cresc mare mi‑am dat seama că eram cu toții doar niște biete creaturi nehotărâte. Taximetristul scuipă competent, interesat de fesele travestitului, ezitând să se hotărască, din nou ezitând: o biată creatură nehotărâtă. Pentru o secundă briza își reamintește de copaci. De veacuri băcanul își tot aranjează cutiile. Una dintre fete scoate o bucată de țeavă din sacul de umăr și le‑o arată colegelor. O țeavă ruginită, un rest de baston:
— A doua oară când l‑am lovit cu asta în burtă s‑a potolit imediat.
Ochi plini de copilărie, prostii: ochi de animale ce cântăresc, refuză, se apără. Prestația e practicată chiar acolo, la gard, și într‑un intrând la parter, cu țeava gata pregătită. Oare unde‑o fi șchiopul la ora asta?
Dacă m‑aș întoarce la băcănie n‑aș mai găsi piersicile, undeva în adâncul întunecat al magazinului, insistând în cor:
— Și noi suntem tați.
Buze țuguiate ca un cur de găină, degete ținute țepene în aer, pantofi schilodiți în aer. Un cuplu de bătrâni scotocește prin lăzi cu o cârjă. Dă‑i drumul, scrie tu acolo că și ochii lor sunt plini de copilărie, imbecilule. A doua oară când l‑am lovit cu asta în burtă s‑a potolit imediat. Bătrâna a găsit o bucată de carton și o privește neîncrezătoare. Bătrânul nici măcar nu le ia în seamă pe fete. Nimeni nu vede pe nimeni: ochii plini de nimic. Eu am avut o copilărie, am fost fericit, adulții au fost drăguți cu mine. Mă întorc la masa de lucru: în lumina ferestrei înalte un pătrat sau un triunghi negru. Nimic altceva. Numai pătratul sau acest triunghi negru, iar tu aplecat deasupra mesei, scriind. Scrie cu ochi plini de copilărie, haide. Într‑un fel sau altul, asta o să te ajute să trăiești.
[1]. João Lobo Antunes (1944–2016), al doilea dintre cei șase băieți ai familiei, celebru neurochirurg, devenit în 1990 președinte al Societății Europene de Neurochirurgie, a profesat și la New York‑Presbyterian Hospital și a predat la Columbia University. Este autorul câtorva sute de articole de specialitate, dar a scris și patru cărți de memorii. De notat faptul că João Alfredo de Figueiriedo Lobo Antunes, capul familiei, a fost un eminent neurolog și profesor.
António Lobo Antunes s-a născut în 1942 la Benfica, acum un cartier al Lisabonei. Este de formație medic psihiatru, urmând tradiția familiei, dar din 1985 s-a dedicat exclusiv scrisului. În timpul războiului colonial a fost înrolat între 1971 și 1973 în Angola ca medic militar, experiență traumatizantă, care a devenit o temă predilectă a prozei sale. Debutează în 1979 cu romanul Memória de Elefante. Urmează o serie de romane care îl consacră drept cel mai important autor contemporan portughez, printre care: Os Cus de Judas (1979), Conhecimento do Inferno (1980), Fado Alexandrino (1983), Întoarcerea caravelelor (As Naus, 1988; Humanitas, 2003), Ordinea naturală a lucrurilor (A Ordem Natural das Coisas, 1992; Humanitas Fiction, 2008), Manualul inchizitorilor (O Manual dos Inquisidores, 1996; Humanitas, 2005), O Esplendor de Portugal (1997), Cuvânt către crocodili (Exortação aos Crocodilos, 1999; Humanitas, 2004), Não Entres Tão Depressa Nessa Noite Escura (2000), Que Farei Quando Tudo Arde? (2001), Bună seara lucrurilor de pe aici (Boa Tarde às Coisas Aqui em Baixo, 2003; Humanitas, 2006), O Meu Nome é Legião (2007), Arhipelagul insomniei (O Arquipélago da Insónia, 2008; Humanitas Fiction, 2011), Pe râurile ce duc (Sôbolos Rios Que Vão, 2010; Humanitas Fiction, 2018), Não É Meia Noite Quem Quer (2012), Caminho Como Uma Casa Em Chamas (2014), Para Aquela que Está Sentada no Escuro à Minha Espera (2016), Până ce pietrele vor deveni mai ușoare ca apa (Até Que as Pedras Se Tornem Mais Leves Que a Água, 2017; Humanitas Fiction, 2019), A Última Porta Antes da Noite (2018), A Outra Margem do Mar (2019), Diccionario da Linguagem das Flores (2020), O Tamanho do Mundo (2022). În 2014, Humanitas Fiction publică Inima inimii, o primă antologie din cronicile antuniene, iar în 2023 Lunga scurtime a vieții, o a doua selecție. Opera lui António Lobo Antunes a fost recompensată cu prestigioase premii și distincții literare internaționale, printre care Premiul France Culture (1996 și 1997), Premiul de Stat al Austriei pentru Literatură (2000), Premiul Uniunii Latine și Premiul Ovidius (2003), Premiul Ierusalim (2005), Premiul Camões (2007), Premiul Juan Ruflo, Premiul José Donoso și Premiul FIL de Literatură în Limbi Romanice (2008), Premiul Internațional Nonino (2014), Premiul Bottari Lattes Grinzane – secțiunea La Quercia (2018). Cărțile sale sunt traduse în peste 30 de limbi.
scrie un comentariu