Când devin femeile mame: când apar copiii sau când învață să rănească cu vorbe? Când devin bărbații anexe, prezențe dispensabile, umbre oploșite între pernele de pe canapeaua pe care privesc meciul de la televizor? Când apar semnele neiubirii de sine: când îți sacrifici feminitatea pe altarul maternității sau când încerci să întorci spatele lumii și fața tăcerii celei veșnice? Iată câteva din multele întrebări pe care cea de-a doua carte a Ioanei Maria Stăncescu, „Tăcerea vine prima”, mi le-a stârnit și care mă fac ca, deși proaspăt încheiată lectura romanului, să vreau să o reiau, pentru a (re)găsi nenumărate (alte) răspunsuri.
Roman al femeilor, dedicat absenței bărbaților din viețile lor, „Tăcerea vine prima” este o lucidă explorare a mecanismelor insidioase prin care tăcerile oamenilor ajung să li se instaleze în viață drept companioni stabili, dar și să devină aliați de nădejde în războiul fără vorbe dintre mentalități, opțiuni și traiectorii de viață diferite.
Pe lângă cele patru femei de prim-plan, Victoria, Nina, Dora și Flavia, tăcerea, frica, angoasa și frustrarea sunt, și ele, personaje în sine, le simți conturul și ascuțișurile, au carne și consistență exact precum corpurile femeilor, alunecă și strivesc, îngrozesc și micșorează totul împrejur, diminuând lumina și anulând potențialitățile.
Despuiate de prezențele bărbaților din viețile lor, femeile Ioanei Maria Stăncescu ajung să conviețuiască, nu în dulcea armonie filială, ci tarate de urmele relațiilor eșuate cu soții care au fost fie prea bărbați (ca bunicul Marin, cel „c-un picior beteag și cu palma grea”), fie prea puțin bărbați („Bă, Sorine, tu o auzi pe fii-ta cum vorbește cu mine? Ce naiba faci, nu zici nimic?”). Trecuta prezență a bărbatului-soț, dătătoare de sens și echilibru, „stâlp al familiei”, este înlocuită de frică: frica de adevărurile nerostite din viețile mamelor, frica de traiectoria pe care viața copilului o va lua, frica de a nu repeta un destin eșuat, frica de proprii demoni și propriile slăbiciuni.
„Locuim într-o casă mică. Eu, Flavia și frica. Bărbați nu avem. Au plecat cu toții. Rând pe rând, i-am dat deoparte ca pe niște haine de iarnă în plină arșiță. Ne-am dezbrăcat de ei. Noi, femeile din familia noastră. „De-acu’, el doarme liniștit pe lumea ailaltă, iar eu în patul meu!”, a zis bunica. Mama mamei. Ea a rămas prima despuiată la noi în familie. Victoria o chema. Căsătorită cu Marin.”
O absență pare să definească viețile femeilor Mariei Stăncescu, sortite să rămână fără soți, mame singure, mutilate sufletește de plecarea bărbaților, care aleg invariabil să meargă la altele. Este acesta un soi de blestem ancestral? Sunt acele femei mult prea puternice pentru ca prezența bărbaților de lângă ele să înceteze să mai aibă sens? E viața așa de complicată, încât durerile sufletești devin tăceri, care se insinuează pe canapea, în pat și finalmente sapă tranșee de netrecut între soți? În timp ce bărbații plecați par să aibă puterea de a se re-echilibra, mamele rămân prezențe (aparent) puternice, dar măcinate interior de un soi de pierdere a vitalității feminității.
Singura certitudine ce se prefigurează în relația mamă-fiică, fie că e vorba de Nina și Dora, ori de Dora și Flavia, e precaritatea relației, lipsa de înțelegere reciprocă, durerea mută și de o parte, și de alta, frustrări impenetrabile și neîmpărtășite. Destinul câinos, ca tras la indigo, pare să se repete. Exact așa cum Dora și-a urât mama, pare să fie detestată de propria fiică.
Pe cât de deplină e această certitudine, pe atât de fragilă e potențialitatea inefabilă a unei prezențe masculine, locuitor al spațiului virtual, pe care Dora o cultivă cu certitudinea frumuseții drumului, mai degrabă decât a rezultatului. Atâta vreme cât e o potențialitate, o relație nu poate dezamăgi, nu poate răni, nu te poate împinge să-ți dorești să-ți iei viața.
„Eu vreau un bărbat ca o dâră de avion rămasă pe cer, ca zgomotul valurilor în care se ascunde vara, ca mirosul de pământ reavăn și de rășină care vestește pădurea. Un bărbat ca o promisiune că lucrurile bune urmează să se întâmple. Unul care să mă aștepte și să mă lase să-mi imaginez tot ce am eu de imaginat. Cât timp e acolo, în viitor și în închipuirea mea, bărbatul meu rămâne tânăr, mă iubește și nu pleacă.”
Finalul romanului lasă loc dialogului și îndepărtează, pentru prima oară, tăceri stratificate de decenii, refăcând punți ce păreau iremediabil distruse. Și, cel mai emoționant, aduce căldura unui alt început, acela în care potențialitatea unei prezențe masculine s-ar putea materializa într-o certitudine.
Ioana Maria Stăncescu, „Tăcerea vine prima”, Editura Trei, anul apariției: 2024, nr. pagini: 224
Cartea poate fi cumpărată de la:
Fotografie reprezentativă: Tomas Kirvėla / Unsplash
scrie un comentariu