De fiecare dată când apare o nouă carte semnată de Melanie Benjamin mi se înfiripă promisiunea unui festin literar și, de fiecare dată, această promisiune devine fapt împlinit odată ce am întors și ultima pagină. Publicând inițial (începutul anilor 2000) povestiri semnate cu numele său real – Melanie Hauser – autoarea născută la Indianapolis decide să abordeze tema romanului istoric, conștientizându-și adevărata vocație. Căci, într-adevăr, cu fiecare ficțiune istorică pe care o scrie, Melanie Benjamin confirmă împlinirea adevăratului său potențial.
De la Soția aviatorului, splendidul roman inspirat de povestea reală a „cuplului aerului” (Charles Lindbergh, pilot american, unul din pionierii zborurilor de lungă durată, și Anne Morrow Lindbergh, soția sa), la Lebedele de pe Fifth Avenue, ce-l are în prim-plan pe scriitorul Truman Capote și muzele sale, continuând cu Femei de Oscar, ce evocă începuturile cinematografiei și ale Hollywoodul-ului secolului XX și ajungând la Doamna de la Ritz, extraordinara poveste reală a americancei căsătorite cu directorul de la Ritz, implicată în lupta clandestină a Rezistenței Franceze, Melanie Benjamin ne surprinde și ne emoționează de fiecare dată.
Cu Viscolul copiilor, autoarea americană a câștigat încă un pariu făcut cu ea însăși: acela de a scrie un nou roman bazat pe fapte istorice, având, de data aceasta, drept personaje principale copiii. Viscolul copiilor pornește de la faptul istoric al zilei de 12 ianuarie 1888, cu o vreme neobișnuit de blândă pentru Marile Câmpii din centrul Statelor Unite, după o lungă perioadă de temperaturi negative, în care oamenii fuseseră obligați să se izoleze în case din cauza frigului. Ziua, ce se anunța incredibil de caldă îi derutează pe locuitorii – imigranți – din centrul și estul Nebraskăi și sud-estul Dakotei, făcându-i să renunțe la prudența care le guverna existența: au scos animalele la soare, au trimis copiii la școală după o pauză prelungită, iar cei mai mulți au plecat de acasă, pentru a merge la oraș să cumpere provizii, îmbrăcați cu haine subțiri pentru iarna din prerie în care viscolele erau fenomene curente. Pe lângă capcana vremii înșelătoare, încă un fapt a concurat la alcătuirea portretului unei tragedii: ora la care a lovit viscolul, respectiv finalul orelor de curs ale copiilor. De aici, numărul mare al victimelor-copii de unde și numele sub care această nenorocire a intrat în istorie.
Numărul oficial al morților – puțin peste 200 – derizoriu în raport cu realitatea, a avut – e adevărat – și rațiuni obiective (dificultatea realizării unei numărători oficiale). Prevalente au fost, însă, protejarea intereselor de imagine (omiterea, cu bună știință, a victimelor din rezervațiile indiene) și economice (mistificarea adevăratelor proporții ale dezastrului pentru a nu-i descuraja pe imigranții care, ademeniți cu promisiuni false ale unui teritoriu unde curge numai lapte și miere, aveau să construiască Statele Unite așa cum le cunoaștem azi și să facă din regiunea Marilor Câmpii, grânarul Americii).
În ciuda impecabilei scriituri, Viscolul copiilor nu a fost, pentru mine, un roman ușor de parcurs. Am înaintat cu greu, de la pagină la pagină, având în minte imaginea apocaliptică a urgiei albe, a naturii dezlănțuite ce înghite oameni, copii, animale, pietrificându-i, sugându-le viața odată cu răsuflarea, ori, în urechi, bubuiala simfoniei macabre a viscolului ce smulge pielea de pe obraji, retează urechi, nasuri, degeră mâini și picioare, transformându-le în material de amputat.
Dar harul lui Melanie Benjamin nu stă doar în expresivitatea cinematografică cu care redă spectacolul funest al naturii. Pe fundalul acestei tragedii, impresionante, oricum, în sine, autoarea își scoate în scenă personajele – construcții atât de veridice, încât ele par, la final, să facă parte din universul cititorului – și dramele lor interioare. Le vedem pe cele două surori, Raina și Gerda Olsen, învățătoare, ele însele niște copile abia intrate în adolescență, purtând povara luării deciziei de care depinde viața elevilor pe care-i au în grijă, pe Gavin Woodson, prototipul jurnalistului de fake news, căruia providența îi oferă șansa trezirii spirituale, dar și pe Tor Halvorsan, exemplul imigrantului cinstit, stăruitor în munca asupra pământului arid, pe Anette, copila-obiect de negoț ce se dovedește a fi o autentică supraviețuitoare, dar și pe Frederik, cel care i-a salvat viața cu prețul propriei vieți, și pe toate celelalte personaje cărora Melanie Benjamin le dă contur și substanță, într-o alcătuire fără greș a profilului psihologic, perfect coerentă cu logica poveștii. Căci, după cum chiar ea a declarat, în Viscolul copiilor, spre deosebire de celelalte romane ale sale, nu a pornit de la personaje reale, ci pe majoritatea le-a imaginat în întregime, pornind de la povestirile supraviețuitorilor teribilului viscol.
Melanie Benjamin mărturisește că scrisul este ceea ce îi place cel mai mult să facă, iar faptul acesta se dezvăluie în fiecare pagină, începând cu acribia documentării și sfârșind cu naturalețea echilibrării catastrofei reale cu profunzimea psihologică a trăirilor personajelor. Precum un artist plastic dotat cu un excelent echilibru al compoziției, autoarea reușește să creeze un tablou somptuos, ca imagine de ansamblu, și minuțios elaborat la nivelul detaliului.
Tema principală a creației – faptul istoric – este îmbogățită printr-o scriitură aluvionară, cu subteme dintre cele mai diverse: mizeria traiului indienilor, decimați, obligați să trăiască în rezervații, ademenirea cu false promisiuni a imigranților, revelarea mercantilismului breslei gazetarilor acelor vremuri, deriva sufletească a oamenilor apăsați de povara alegerii greșite, trăirea primei iubiri, spulberarea iluziilor și multe altele. Cu valențele sale formatoare, Viscolul copiilor este o lectură necesară pentru orice vârstă: ea îmbogățește spiritul și sensibilizează sufletul. Scriitura elegantă și tulburătoare a lui Melanie Benjamin reușește, totodată, să ne stârnească (cel puțin) câteva întrebări esențiale despre Marele Vis American.
Melanie Benjamin, „Viscolul copiilor”, Editura Humanitas Fiction, anul publicării: 2022, traducere: Irina Bojin, nr. pagini: 336
Puteţi cumpăra cartea (şi) de la:
scrie un comentariu