Cartea Narinei Abgarian, Din cer au căzut trei mere, Editura Humanitas, 2025, tradusă în marca de excelență a Luanei Schidu, este pânza unei bucăți de istorie, aceea a unui sat armean (aproape ieșit din… istorie), conturată cu o minuțiozitate și re-trăire care îl face mitic în autenticitatea lui.
De fapt, autoarea acestui roman de forță scoate în prim-plan un nucleu de tip Svetlana Alexievici, unul de familie, de membrii ei exponențiali, tipică pentru traducerea/proiectarea unei lumi întregi, a unor mentalități și unui fel de viețuire imemorial. Și, oricât de vechi ar părea locul, este viu (sau reînviat) din cauza proiectării evenimentelor și exponatelor… umane, pe fundalul lumii primordiale din și în care exilul, trecut prin inima fierbinte a naratoarei, este tot unul interior.
Orice plecare din asemenea lume se re-face tot printr-o întoarcere, ficțională, cu rememorarea locului în ne/murirea lui, cum ar veni, fiindcă Din cer au căzut trei mere este arhivare, aluviune de pasaje ale locului și oamenilor dinăuntru, o carte și de personaj, și de lume. Asemenea alăturare e greu de realizat în literatură, dar, de data aceasta, fluidul existențial și narativ, un râu de carte și prin frazare sacadată, seduce (și) în ecranizare (menționez, de scriitură). Tușa cinematografică e vizibil folosită, o proiecție la pas/pe imagini-cadru a momentelor evenimențiale de… familie armeană, oprite, adesea, ca să poți respira, să poți ieși din lume odată cu autoarea, dar în cerc, reluând-o, re-trăind-o, făcând același traseu al exodului, înăuntrului istoric de familie, una a satului întreg, regenerat printr-o simplă naștere când totul părea pe moarte, și este, dar în exemplare care își asigură continuitatea, existența, ființarea în felul memorabil de dincolo de actualitate. Una care este a rapidei transformări, dar mai puțin, parcă, existențiale, doar aparente.
Lumea totală rămâne în chihlimbar, nu o poți dezlipi decât trădând-o. Omul este matricial, în uterul de început și, totodată, de sfârșit al propriei nașteri-deveniri, acolo unde revine, cu scrisul, de pildă, sau după o altă experiență ontică, mai cathartică decât orice tratament existențial. A se vedea personajul din propriul exod, Tigran, sau mediumul frate Akop, sau strania pasăre rară, și prin simbolistica dintre lumi (citiți romanul ca să vă… minunați!).
De fapt, după puține romane, cu fraza curgătoare și trauma scobită în pântecele de povestaș, cititorul dă de această reușită a placării destinului individual, prin viața oprită, dar și repornită, pe patul morții, nu alta, a memorabilei Sevoianț Anatolia, demnă să figureze într-o galerie din lumea Svetlanei Alexievici, dar atât de personalizată prin tradițiile expuse, prin eșalonarea grupurilor de oameni și evenimente și obiceiuri care țin de locul ales și de exemplarele aduse pe pânză, repet, cinematografic, de această regizoare scripturală, Narine Abgarian, scriitoare de basm, de liniștire, ca și lumea ei de… hârtie, în care zbuciumul, chiar și ironia își fac loc pentru armonie și calm, unul senin, așezat peste locuirea noastră (chiar și în/la tipar…).
Interesant este că personajele sunt bine conturate, chiar demonstrative, în și din și pentru memoria locului, surprinse în… fapt, vreau să spun cu credințe, exerciții de viețuire și moarte, replici rarefiate, dar extrem de puternice, gânduri spuse ori nespuse, reacții subtile sau ieșite de-a dreptul din om/caracter. O lume pe ducă își regenerează existența-calea printr-o naștere surprinzătoare și după catastrofe naturale pre-vizualizare traumatic de urmașul unui nobil, al cărui portret zace, explicit, uitat, între vechituri, deodată scos la lumină de aceeași Anatolia, cu pântecele ei făcător de istoria locului, și familiei sale, firește.
Astfel, exilul continuă, iar naratoarea pare prinsă, fericit, în plasa memorată și… rememorată, ca o fiică născută pentru a perpetua lumea, sâmburele ei existențial din care se naște ficțiunea, și destinul odată cu aceasta.
Personajele, de la cărăușul/împletitorul dintre vale și dealul lumii matriciale, cu membrii familiei sale, nu doar a uneia anume, ci a comunității întregi, Maranul, sunt așa de bine tușate că țâșnesc la viețuirea asta evidentă, fie pe rând, fie în grupuri, dar fără a strica unitatea, spiritul locului vreodată. De fapt, adevăratul personaj e dealul izolării, al trăirii-lume, Maranul situat departe de trecere/timp, parcă, dar cu o putere de regenerare ultimă și imprevizibilă, spre care și în care trăiește o Anatolie, destinul ei… identitar, când locul și omul stau deodată în pântecele propriu, narativ de această dată, felicitări autoarei!
Nu întâmplător un exilat, de fapt un alter–ego al autoarei, un plecat din lumea Maranului, revine, fie și temporar, după căsătorie aici pentru a drege și a-și împrospăta viața de dincolo de deal, semn că închiderea lui, prin plecare, nu e definitivă, ci reversibilă. Prima lume arată și pentru soția sa, care va imortaliza satul în desene, un acasă purtat la suflet și gând. Mai mult, acesta e destinul fiecăruia dintre noi, cei care am mai schimbat lumile una cu cealaltă, totuși nu le-am înlocuit, ci doar locuit cu întâia noastră viețuire, așa că existența are un circuit perpetuu, refacerea unui spiritus loci recuperat, retrăit.
Din această lume, din propria lume, cum ar veni, chiar că nu te poți smulge, doar respira, dar într-un periplu interior. Sigur că respirația este scrisul pentru o autoare exponențială, cu exodul ei aparent (exterior), dar pe care îl transformă/metamorfozează în ficțiune, mai adevărată decât plecările.
Sigur că și momentele sunt memorabile, de la ipostaza de bibliotecară a Anatoliei la moartea-nuntă, așezarea pe pat întru moarte, transformată în căsătoria ei, care e și una mai amplă, a locului cu soarta, până la catastrofele naturale, demonstrative pentru o lume asediată de exterior, care își găsește propriile resurse în lupta neîntreruptă care e însăși viața în Marand. Altfel spus, lupta de A fi. Una în care emoțiile sunt aproape primare, adevărate până la sânge. Episodul sângerării Anatoliei în pregătirea și așteptarea sfârșitului e marcant, premonitoriu, mori și te naști deodată. Ca lume.
Incursiunea Narinei Abgarian devine o reușită nu doar la nivel scriptural, ci și de re-în-ființare, ca o numire/naștere a Marandului drept lume totală, o matrice aleasă de autoare în nucleul ei, existențial și cu privire la destin, totodată. Prin urmare, nu e vorba de o reconstituire prin ficțiune, ci de re-prezentare, desăvârșită la nivel narativ. Până și numele personajelor sunt date după o tradiție, cum altfel decât mitică, în ciuda accentului umoristic, de oamenii locului. Faptul ține de schepsisul cărții.
Narine Abgarian, „Din cer au căzut trei mere”, Editura Humanitas Fiction, anul publicării: 2021, nr. pagini: 264, traducere: Luana Schidu
Cumpără cartea:
Susţine citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Fabio Fistarol / Unsplash
scrie un comentariu