Brâncuşi îl continuă pe Eminescu în gândirea lui făcătoare de cale spre perfecţiune, îl urmează şi în reprezentarea momentului total, de întretăiere a celor trei axe, ascendent-descendent-orizontal, ca figură tridimensională a „egalizării tuturor lucrurilor şi atributelor în unu” pentru că în multiplicare: „nu există un lucru care să nu fie şi altul”, cum se citează deseori (s.n). Purificarea, atotcuprinzătoare, se petrece în şi cu Natura-templu, aflată în stare de plutire, Interval.
Ovoidul traduce cel mai bine unul multiplu, imobilitatea entităţilor aflate în perpetuă mişcare, concentrarea, pătrunderea în interior spre a fi luminat, manifestat în afară. Nu întâmplător, noaptea eminesciană (Din noaptea, de exemplu), figurare a vidului cosmic, devine, alături de alte imagini ca „ceţuri-ceţuri”, „neguri reci”, ş. a., un loc în care se varsă toate formele şi, totodată, unul din care se revine, se „înalţă”/coboară chipurile angelizate/purificate prin „învăţarea morţii”. Polizate, stilizate, abstractizate, sculpturile de felul muzelor brâncuşiene devin trupuri de-a dreptul „subtile”, armonioase, plutitoare. Alături de imaginea sau forma centrală sunt elemente, şi la un creator şi la celălalt, care locuiesc de-a dreptul în suprafiresc. Sunt, prin urmare, fiinţări, multiplul identic unului, cu sediul în Interval.
Templul Eliberării, de pildă, a fost proiectat de Brâncuşi în această linie pentru un spaţiu arhitectural deloc chtonian, cât imaginal/suprafiresc. Fiinţat de entităţi purificate, păsări dispuse pe cruce sau pe pereţii interiori ai ovoidului cosmic, locul devine unul al întâlnirilor sus-jos, al rotirii cu o cruce la mijloc, stabilă. Un simplu element, ca „mijlocul” de codru, de ape, etc., la Eminescu, are aceeaşi funcţie. În templu, fie cel brâncuşian, fie natură eminesciană, se petrec joncţiunile a toate (dimensiunile), se manifestă, la ceas anume, însuşi miezul timpului, care este şi spaţiu totodată. Echilibrul este explicitat în „Se bate miezul nopţii” sau orice „clipă suspendată” din lirica eminesciană, dar o asemenea imagine, proiecţie sacră, re-prezintă şi figura Intervalului brâncuşian, în proiectatul templu chiar creionată din titlu. Aşa, templul pentru Indor ar fi fost circular, cu pereţii cereşti în rotundul cărora plutesc păsări albe, triunghiulare, ca ştiutele „roiuri de stele” pe fond albastru eminescian. Templul e tot de una cu „rugăciunea”, revelaţia Unului în alter-ii săi, neînstrăinaţi, însă.
Îngenuncherea/ghemuirea (să dăm un exemplu la Eminescu, Rugăciunea) se întâlneşte la multe sculpturi cărora Brâncuşi le sugerează sau le întăreşte clipa de reflexie, moment al concentrării axelor imaginarului într-una singură, cu timpul, spaţiul şi entităţile suprafireşti, cele „suspendate”, plutitoare. Chiar omul dinăuntrul Templului… s-ar fi aflat în asemenea moment de i-luminare (ca orice cuplu de îndrăgostiţi sau orice element din natura eminesciană), o stare a subtilului, întrucât elementele, de la păsări la Spiritul lui Buddha, captează lumina din „creştet”, nu altul decât luminişul de la Eminescu, mişcându-se în spaţiul ovoidal, pe verticală, în sus şi în jos, dar şi pe orizontală, ondulatoriu. Ca unda eminesciană, putem spune.
Forma ca revelaţie.
De altfel, orice formă sculpturală, scoasă din piatră sau marmură, manifestată, revelată, oglindită în sine şi împrejur, umblă concomitent pe axa verticală şi pe cea orizontală, purtând elementele ca pe o revelaţie a totului, continuu, în ciuda „clipei”. De menţionat că ne aflăm în Interval, unde, ca şi în spaţiul eminescian, apa face, în proiecţia brâncuşiană, trans/mutaţia „stâlpului”/columnei de lumină, cu păsări în rotire-cufundare-urcare, nu întâmplător mijlocul fiind în acest fel crucificat. Se instalează astfel punctul de întretăiere chiar în clipa de reflexie, de atracţie om-stea, lumina/spiritul aflându-se într-o (s)cufundare, înseninare, în urcare şi plutire totodată. Amintim figura mijlocului stagnant-mişcător din Mortua est sau câte alte imagini „în cercuri albe” ale apei la Eminescu…
Figura Intervalului, un exemplu era acest templu, conţine, astfel, a treia dimensiune, circuitul pe orizontală, zborul păsărilor pe cerul interior, cum atâtea stele/entităţi eminesciene, primite şi re-întoarse (jos/sus), plutesc, se unduiesc în cruce/axialitate ca o imagine centrală a momentului static şi fluid, în simultaneitate. Oul brâncuşian, încondeiat cu o cruce pe el, nu e altceva decât tot o imagine a unui asemenea „loc”. De aceea, fiecare sculptură ovoidală, manifestând afară lumina dinăuntru, e surprinsă într-un moment cosmogonic, cum cosmogonie aflăm atât de des în lirica eminesciană.
Plutirea încrucişată şi atemporală.
Ovoidul brâncuşian, ca şi natura eminesciană, conţine imaginea osiei/axei luminoase şi întretăiate în punctul său plutitor, al întâlnirilor cu timpul cuprins înăuntru, un „somn lin”, o unduire perpetuă, un punct iniţial rotitor, şi de timp. Muza, cu somnul vămuitor, aminteşte „patul” legănat, mormântul viu din Mai am un singur dor, de pildă. Orice reflexie în acvatic la Eminescu ajunge moment cosmogonic, imaginea fiind tot una a plutirii cu axele împreună. Citez, deocamdată, doar un fragment din poema Diana:„În cea oglindă mişcătoare/Vrei să priveşti un straniu joc./ O apă vecinic călătoare/Sub ochiul tău rămas pe loc?”. De altfel, scenariul plutirii în cruce e complet şi la Brâncuşi, unde, în plină ascensiune şi coborâre, cercuri şi semicercuri generează mişcarea ondulatorie până şi pe arhitrava Porţii Sărutului, piesă dintr-un ansamblu de sculpturi în care masa e oglindă mişcătoare, coloana, o verticală identică poemei La steaua. Până şi Poarta… devine un multiplu reunit, atât al ochiului cosmogonic cât şi al perechilor/„săruturi”, prinse într-o horă a vieţii şi morţii, simultan.
Momentul de trecere, plutire a sculpturilor polizate, mai ales, este unul de echilibru, ca şi timpul de cumpănă din atâtea poeme la Eminescu. Privirile concentrate, a se vedea „ochiul întors afară…”, ochiul cosmogonic al Luceafărului, etc., se află, şi la atâtea sculpturi brâncuşiene, în aceeaşi clipă cosmogonică, „suspendată”. Este o altă imagine a stării meditative, coborâtoare în sine, luminare, la cei doi artişti. Somnul brâncuşian nu indică altceva, e ca o stare a „treziei” din lirica poetului, plutire cu întrele spaţial şi temporal în revelaţie perpetuă.
De altfel, oricare entitate „clară” / înseninată, scoasă din „umbră”, cu întunericul conţinut, din opera eminesciană, se întâlneşte şi la sculpturile lui Brâncuşi. Mai întâi se impune existenţa unui spaţiu/monolit reflexiv care favorizează accederile în suprafiresc. Oglindirea e perpetuă, fie una cerească, incendiară sau acvatică. Este, de altfel, la poet, o condiţie a apariţiei din şi în Interval (chiar şi) a femeii moarte, imaginate. În ce priveşte sculpturile, polizajul şi/sau ovalizarea, o simplă arcuire a spatelui păsării, etc., reuşesc să sugereze mişcarea interioară, circuitul nesfârşit.
Totul în multiplu, auto/reflexie. Ochiul făcător.
În ce priveşte ochiul cosmogonic, remarcăm cum partea/elementul preia toate atributele întregului, cu momentul cosmogonic inclus („ochii mari bătând închişi” cuprind şi viaţa şi moartea, şi lumina şi întunericul, cum Începutul lumii ori altă sculptură polizată îşi declină opusele, interiorul fiind pe punctul de a se exterioriza, continuu). E deodată vizibil că Natura în opera eminesciană, ca ochiul sinteză de pe lateralele Porţii Sărutului, la Brâncuşi, ca atâtea reflexii din aria luminişurilor, dar şi capetele, busturile, formele sculpturale pure cum ar fi Păsările…, asimilabile arheului eminescian, au acces la Interval. Aproape toate chipurile eminesciene sau brâncuşiene sunt oglinzi ale feţei divine, concentrate în interior, luminate afară, ca trezite în somn, deci în revelaţie. Când un element de jos intră în atracţia stelară şi se petrece accederea, întâlnirea este cu Spiritul (universal). Fie că descinde, fie că urcă, entitatea undă pătrunde în interval, luminoasă şi plutitoare, armonioasă. Fie că e figurată pe orizontală sau verticală, prin ovalizare cu axa ondulatorie conţinută, aceasta oglindeşte înaltul, „adâncul” şi orizontul, pe care, de fapt, le conţine şi le creează în/din punctul fix. Ca element, ochiul cosmogonic indică, şi la Eminescu („renăscători de moarte”), şi la Brâncuşi, o stare de totalitate.
Ochii mari şi deschişi ai iubitei în idila eminesciană, ca şi cei plini ai Domnişoarei Pogany sau cei stilizaţi de pe lateralele Porţii…, exprimă mişcarea, unduirea fără sfârşit. Se poate spune că atât elementele eminesciene, cât şi sculpturile lui Brâncuşi sunt cu atât mai luminoase, redau cu atât mai mult concentrarea şi ondulaţia, cu cât (se) manifestă Spiritul, nu altul decât interiorul luminos. Astfel, perechea, unită până la simplu, şi în multiplu, de pe Poarta Sărutului,pare suprafirească, asemeneaîndrăgostiţilor eminescieni, cei care „cată”, se unesc cu raza, lumina şi adâncul, în circuitul morţii şi al vieţii, continuu. Momentul în care se exteriorizează lumina (e semnificativă ideea sculpturilor pentru orbi, de pildă) este egal cu „orbirea”, vederea interioară. Este momentul angelic al acordului dintre conţinut şi exterior, devenit luminos, expresie a celuilalt, multiplul. Cum se întâmplă şi cu elementul timp, format simultan din azi, ieri şi mâine (Rugăciunea unui dac). Femeia-stea-muză, din/în somnul renăscător, liniştit, aduce „trezia”, mişcarea, sugerată şi de Muza adormită, Somnul,etc., la Brâncuşi.
Numai când ovoidul, care reprezintă cosmicul, chiar şi cel intrat în formula de compunere a elementelor din imaginarul eminescian sau brâncuşian, atinge gradul de luminozitate, expresie, numai atunci devine prototip, un arhetip, acel unu conţinând totul. Poziţia autoreflexivă accentuează simultaneizările, urmare concentrării sinelui. Aceasta este starea „muzelor” brâncuşiene sau „ondinelor” eminesciene, re-născute plutitor, luminos, urmare şi reflexiei ca mod de interiorizare/înseninare. Prin urmare atât elementele eminesciene cât şi sculpturile brâncuşiene sunt situate în şi au atributele Intervalului.
Citiţi şi: Interval şi plutire la Eminescu şi Brâncuşi
Dacă doriţi să susţineţi citestema.ro (mulţumiri!):
Surse fotografie reprezentativă: culturaladuba.ro; ro.wikipedia.org
[…] Continuitatea unei imagini nucleu; de la Eminescu la Brâncuşi […]