Lui Dan Miron, i-am citit cel mai recent roman, „Pata violetă”, publicat de Polirom. Ulterior prezentării mele, scriitorul mi-a trimis un e-mail, eu am răspuns, el a propus să ne tutuim, iar eu i-am zis Dan şi, uite-aşa, din una în alta, am ajuns să ne trimitem întrebări şi răspunsuri… Cum ar veni, un interviu. Despre bloggeri, literatură, Cărtărescu, Murakami, muzică şi viaţa sa de scriitor în provincie şi locuitor într-un apartament cu două camere.
– Dan, îmi scriai într-un e-mail că nu eşti de acord cu unele observaţii din prezentarea pe care i-am făcut-o cărţii tale. Poate sunt chestiuni subiective, nu ştiu, poate nici nu contează, din moment ce discutăm ca de la cititor la scriitor. Totuşi, ce te-a deranjat cel mai tare din ce am scris despre „Pata violetă” şi de ce?
– Costi, să ne imaginăm că bem o cafea împreună şi ascultăm muzică într-o cafenea, eu ascult Closing time, primul album al lui Tom Waits. Se spune că o carte trebuie să se apere singură şi că odată lansată în lume nu mai are nevoie de autor. Sunt de acord cu asta, dar cu o mică obiecţie. Nu pot să nu-ţi răspund la întrebări, scriitorul are datorii faţă de cititorii săi, e ca un contract nescris pe care fiecare parte trebuie să şi-l asume. Şi cum eu scriu să fiu citit, nu-mi imaginez de ce cititorii mei ar fi obligaţi să înghită pe nemestecate „producţiile” mele. Parafrazând un dicton al Academiei Caţavencu, scriu pentru cititorii mei care sunt cel puţin la fel de deştepţi ca mine.
În cronica ta sunt două observaţii critice. Una se referă la modul în care se leagă cele trei planuri, tu spuneai că pot fi trei romane într-unul, ca-n reclame. Am ştiut de la bun început că acesta poate fi punctul nevralgic al romanului meu şi cred/sper că am făcut tot ce-am putut ca legăturile dintre ele să fie subtile, nu forţate, cum poate că ţi-au părut ţie. A doua, că personajele din romanul istoric (îl numesc aşa din comoditate) nu sunt suficient de individualizate, mai simplu, că ele vorbesc la fel. Am lucrat enorm la romanul istoric, e cea mai veche parte a romanului meu, şi m-am temut ca lucrul ăsta să nu se întâmple, e una din capcanele cele mai perfide în care cad adesea scriitorii, lipsind personajele de viaţă proprie, de dragul unui stil cât mai artistic, impresionist. Probabil ţi-a sărit în ochi faptul că toate personajele mele din romanul istoric folosesc o anume retorică, infuzată de iudaism şi de evanghelii, dar am recurs la acest procedeu pentru a capta „spiritul epocii”.
– Infuzia şi-a făcut din plin efectul 🙂 Am înţeles deja că partea istorică din „Pata violetă” este cea mai veche. Cum au apărut celelalte două planuri? De ce le-ai simţit necesare? Apropo, drăguţă alegerea fondului muzical…
– Mulţumesc. Muzica mă inspiră la scris, şi mă ajută să mă izolez fonic şi nu numai, stau într-un apartament micuţ de două camere cu soţia şi fiul meu şi nu am o cameră a mea. De aia când văd în filme cum arată “biroul scriitorului” mă loveşte invidia. Poate că într-o altă viaţă…
Partea veche a fost un roman distinct odinioară, livrat Poliromului, care l-a respins. Iată de ce am zâmbit când tu ai spus că era mai bine să fi fost trei romane separate! E bine scris, mi-au zis, dar n-are nimic surprinzător, tuşant etc. prin care să rivalizeze cu pletora de romane inspirate de subiectul ăsta. Aşa că l-am lăsat în „adormire”. Apoi a apărut Luciat, o bloggeriţă, care mi-a plăcut la nebunie. Prin 2009 ea a renunţat la blog în circumstanţe nelămurite, cel puţin pentru mine, şi pe urmă a mai scris o vreme la Ora de Cluj, dacă nu mă înşel. Luciat devenise un personaj şarmant (sau agasant pentru alţii), fără să vrea. Visam să fiu citit şi comentat pe blogul ei, dar oferta mea pe atunci, romanul Scândurica, se pare că n-a fost pe gustul ei, sau poate nici n-o fi auzit de el. Odată, nu-mi amintesc împrejurările, am văzut-o cu ochii minţii citind un roman şi atunci mi-am spus că am prins-o în ficţiunea (a se citi capcana) mea. Ea urma să fie Lucia/Lucifer, M., avatarul meu (chiar dacă nu seamănă cu mine, sper!), iar romanul istoric respins, romanul pe care ea îl va citi. Restul e tăcere… spun asta de frică să nu fii tentat să mă psihanalizezi cumva.
– Da, din păcate nici rubrica lui Luciat de la Ora de Cluj nu a mai fost actualizată de ceva vreme… Chiar era printre întrebările la care mă gândisem citind romanul tău, legătura dintre Lucia, eroina ta, şi Luciat. Mă bucur că m-ai lămurit şi că, iată, ai dat totuşi peste un blogger, mult sub nivelul celei pe care o pomenim (nu e modestie). Totuşi, pentru că mi-ai mărturisit deja într-un mail că până şi soţia ta consideră finalul romanului „Pata violetă” oarecum frustrant, poţi să-mi spui cum de l-ai considerat cel mai potrivit? Până la urmă, ce vrei să transmiţi prin faptul că Lucia şi M. se gândesc să scrie un roman împreună? Care este mesajul?
– Nu te consider un blogger sub nivelul lui Luciat, doar că ea a reuşit să rămână misterioasă până la capăt, deşi nu ezita să arunce, nu ştiu dacă deliberat sau nu, şi frânturi despre viaţa ei. Devenise, ca să zic aşa, un personaj romanesc în căutarea unui scriitor şi cum eu unul eram gata…
Soţia mea consideră că finalurile deschise, cum îmi plac mie, nu sunt în principiu cu nimic superioare estetic acelora, să le numim, mai restrictive. Şi tot ea observă că finalurile mele sunt toate cam în genul ăsta.
Sincer să fiu, finalul din „Pata violetă” nu e rezultatul unei decizii conştiente. Pur şi simplu, să zicem că acolo m-a condus viziunea/estetica mea narativă (ce complicat sună!). Mai simplu, vreau (deşi e un paradox aici!) ca personajele născute din imaginaţia mea să evolueze şi să se mişte libere! De la un punct încolo, autorul e ca Dumnezeu, un Deus otiosus obligat să se retragă înţelept din lume/operă şi să-şi lase creaturile/personajele libere, dacă nu vrea să rateze actul artistic!
Dacă Lucia şi M. decid să scrie un roman împreună, asta nu înseamnă neapărat că ei se vor întâlni şi că-l şi vor scrie. Ca şi în viaţa de dincolo de ficţiune nimic nu e niciodată jucat! Aşa cum la fel de bine s-ar putea spune că amândoi sunt atât de suprasaturaţi de cultura comunicării virtuale, unul din efectele perverse ale internetului, încât poate că nici nu vor merge mai departe de ideea scrierii unui roman. Dacă cititorul se simte frustrat, pe bună dreptate, îl rog să-şi imagineze cât de mare trebuie să fie frustrarea mea când romanul se încheie! Dar, nu-i aşa, the show must go on!
– Poate că Luciat citeşte acest interviu. Te poate contacta ca să scrieţi împreună un roman?
– Provocator, provocator, dar îmi place. O să adopt mai întâi o poziţie strict defensivă. Nu ştiu dacă Luciat va citi vreodată acest interviu, cum nu ştiu dacă o interesează să scrie literatură. Apoi, cititorii pasionaţi nu devin automat scriitori, deşi eu aşa am început. Cealaltă poziţie e mult mai complicată, mai ales că nu ştiu mare lucru despre ea. Habar n-am cum aş reacţiona, n-am scris niciodată ceva împreună cu altă persoană. Cred însă că întrebi şi dacă jocul de-a ficţiunea poate deveni serios (ghilimele de rigoare la ficţiune şi la serios). Oho şi încă cum! În consecinţă, aş încheia cu o formulă diplomatică: Ţin să-mi păstrez deplina libertate de mişcare şi rămân deschis oricărei opţiuni.
– Ştiu că eşti profesor de istorie la un liceu din Zimnicea. Dacă „Pata violetă” s-ar vinde destul de bine ca să-ţi asigure spatele financiar, ţie şi familiei, pentru vreo doi ani, ai risca să pleci din învăţământ şi să te dedici scrisului? E o utopie, mai ales în România, dar nu-mi spune că nu te-ai gândit. Măcar în vis.
– Oh, ba da, cine nu s-a gândit? O să încep cu ca şi cum. Cărţile mele se vând teribil de bine, demisionez din învăţământ şi mă dedic scrisului.
Ce-aş câştiga? Mai mult timp liber şi o mulţime de dimineţi, sunt un scriitor diurn care scrie cel mai bine dimineaţa, şi se întâmplă ca la liceu să am ore întotdeauna dimineaţa. Apoi, n-aş mai fi obsedat de grija publicării, succesul mi-ar deschide larg porţile editurilor, aş publica orice aş dori, ca M. Cărtărescu, G. Liiceanu, A. Pleşu, H.R. Patapievici, M. Dinescu. Aş avea bani suficienţi pentru o viaţă normală.
Cum stau acum? Şapte romane scrise (ultimul încă în faza de re-revizuire). Trei cărţi publicate la mari intervale de timp. Serviciul nesigur, numărul populaţiei şcolare e în scădere. Satisfacţii profesionale reduse, reforma educaţiei pare moartă înainte de a începe cu advărat. Bani puţini, nici măcar nu-mi permit cărţile pe care le doresc, aştept să se ieftinească după un număr de ani. Ceasul biologic ticăie tot mai ameninţător, la anu’ împlinesc o jumătate de secol. Apartament cu două camere într-un orăşel de vreo 14 mii de locuitori. Viaţă culturală zero. Fiul meu, student la Automatică, sper că va avea un viitor mai bun decât al meu. Soţia e profesoară ca şi mine. Patru ore de scris maxim pe zi, mai multe în vacanţele elevilor, fără să fiu un scriitor de weekend, cum ar zice F. Florian. Nu fac parte din nicio reţea intelectuală de prestigiu, care să-mi permită să public cu uşurinţă. Nu cred că există o editură cât de cât serioasă din ţară care să nu-mi fi respins măcar un manuscris. Dacă Pata violetă se vinde prost, nu mai pup publicare decât la Sfântu’ Aşteaptă! Dacă se vinde bine, e posibil să nu fie nicio mare scofală, sunt doar o mie de exemplare! E un miracol că Polirom a acceptat s-o publice, şi eu ştiu prea bine că miracolele sunt rare.
Ce-i de făcut? întrebarea clasică a intelighenţiei ruseşti. Să scriu, să scriu şi iar să scriu! Sper că niciun tânăr candidat la meseria de scriitor nu va citi chestiile astea. Care-i partea bună a lucrurilor? Joc frecvent la loto şi visez cu ochii deschişi. Ce-ar fi dacă?
– Scriitor eşti sau nu eşti. Candidat, niciodată. Asta e părerea mea. Dar despre asta se pot scrie cărţi 🙂 Întrebarea mea: crezi că, din cele şapte romane, „Pata violetă” este cel mai bun? În intimitatea ta de scriitor, îţi recunoşti progresul sau e, pur şi simplu, o întâmplare sau o „minune” că ea a fost aleasa unei edituri importante?
– Nu ştiu. Sigur e mai bună decât primele două publicate, Aşteptarea Regelui Pescar şi Scândurica. O întâmplare sau o minune, ce mai contează, important e că Pata violetă a rezonat cu recenzenţii Poliromului şi a fost susţinută în consiliul editorial de Lucian Dan Teodorovici, şeful colecţiei Ego Proză, care se întâmplă să fie (mare noroc pentru mine!) un scriitor adevărat. Progres? Cu siguranţă. Cu timpul am ajuns să simt mai bine ritmul poveştii, să văd mai clar ce urmează, să învăţ cum să construiesc personajele şi cum să găsesc cele mai potrivite soluţii narative, să ştiu cât trebuie să spun şi cât să trec sub tăcere. În meseria asta, spunea Mario Vargas Llosa nu există inspiraţie, e doar muncă, muncă, muncă. Sau mai bine zis, inspiraţia câtă e, vine numai în urma unui efort prelungit. Sau nu vine şi trebuie să te descurci şi fără ea. E nevoie de mult timp şi răbdare ca muzele năbădăioase să fie curtate şi convinse să-ţi fie prielnice. Dar dacă aşa stau lucrurile, ca să revin la început, oare un scriitor e născut sau făcut? Deocamdată, înclin mai mult către a doua ipoteză.
– Există, în „Pata violetă”, o „metrică” a frazelor, un ritm, o muzicalitate, care ajută cititorul. Proza ta nu e greu de citit şi pentru că ea pare să curgă firesc, îndemnată de aceeaşi baghetă, întotdeauna fermă, pe poziţii. Şi nu pot să nu-mi amintesc de faptul că, la începutul dialogului nostru, ai ales ca fond muzical un album al lui Tom Waits. În afară de izolare, crezi că muzica îţi mai aduce şi altceva? Asociez ideea aceasta şi cu mărturisirile lui Haruki Murakami legate de influenţa jazzului asupra literaturii sale…
– Direct la ţintă! Şi pentru că Murakami e unul din favoriţii mei. La fel şi jazzul. Ar fi multe de spus, dar mă tem că nu sunt în stare să exprim tot ce gândesc şi n-o să citeşti decât banalităţi. Ideea de ritm, de armonie, de curgere. Şi mai ales ideea de construcţie multistratificată, cu teme care se întreţes, polifonic. Toate lucrurile astea cred că le-am împrumutat de la muzică. Muzicienii se folosesc de sunete pentru a reda idei şi imagini, scriitorii de cuvinte, dar ce sunt cuvintele dacă nu sunete materializate, imagini codificate, a căror rezonanţă rămâne să fie descoperită, dacă a fost cumva uitată? Recitesc mereu ce-am scris şi rescriu până când cred că “sună” bine. O incantaţie. Un poem muzical. Un roman care să “rostească” o poveste. Un roman care să poată fi citit cu voce tare. Cred, acum mi-a trecut prin cap, că Pata violetă ar fi putea fi şi un audiobook rezonabil. Dacă n-aş fi fost scriitor, aş fi vrut să fiu muzician. N-am nicio dexteritate în această direcţie, dar vreau să cred că am măcar ureche muzicală.
Şi dacă tot veni vorba, romanul la care lucrez acum mi-a fost inspirat de o piesă muzicală, Für Alina a lui Arvo Pärt. Titlul provizoriu e Ascultă muzica. Tema obsedantă a lui A.P. m-a prins şi nu m-a lăsat până n-am început să scriu, apoi parcă totul a curs de la sine. Iar în momentele de blocaj, ştiu ce-am de făcut. Ascult Für Alina.
– Dragă Dan, chiar acum ascult Für Alina... Mulţumesc pentru recomandare. O melodie foarte liniştitoare. Chiar sunt curios ce fel de roman poţi să scrii pornind de la aşa ceva. Ştii, acum citesc „Adevărul despre cazul Harry Quebert”, iar unul dintre sfaturile de acolo este să nu te apuci de scris un roman dacă nu-i ştii sfârşitul. De acord? Ştii cum se termină cartea la care munceşti?
– Muzica aia îmi trezeşte sentimente contradictorii, aş zice că e liniştitoare, dar şi infuzată misterios de o tristeţe răvăşitoare. Senzaţia copleşitoare că ai pierdut, fără să bănuieşti, ceva irecuperabil.
O să citesc romanul de care vorbeşti. Cred că e vorba mai degrabă de o formulă retorică, menită să introducă cititorul într-o anumită atmosferă. Din perspectiva mea, romanul e genul în care nu există reguli, iar dacă sunt, nu există plăcere mai mare decât de a le încălca! Probabil fiecare scriitor are regulile lui. Nu cred că aş suporta să scriu un roman al cărui sfârşit îl ştiu dinainte. Ar încălca, nu-i aşa, liberul meu arbitru. M-ar obliga să scriu într-un anumit fel, să merg într-o anume direcţie, ar fi ca un drum cu sens unic, pe scurt, ar distruge tot farmecul…
Când începi să scrii ceva ai doar o imagine, un chip, câteva cuvinte, poftim o bucată muzicală! Atât. Şi de aici se va naşte o întreagă lume. Cum aş putea să pretind că ştiu finalul? Şi că mai ştiu şi cum vor (de)curge lucrurile? Unde ar mai fi plăcerea descoperirii, adrenalina plonjării în necunoscut, senzaţia irepresibilă că o lume se naşte miraculos din gândurile tale şi evoluează apoi pe o orbită proprie? Sigur există o schemă mentală, o schiţă sumară provizorie, dar de cele mai multe ori e doar ca o schelă pe care o foloseşti să ridici ceva şi, pe măsură ce construcţia creşte, schela e îndepărtată. O scară a lui Iacob care se face pe măsură ce urci pe ea şi pe urmă se dematerializează, ca şi cum nici n-ar fi fost. Uneori, mi s-a întâmplat să văd mai întâi finalul, dar nu ştiam cum să ajung acolo, şi scriind, am descoperit că era de fapt un fals final.
Şi mai e ceva. De pildă, când termin un roman ultimul lucru pe care-l rescriu e începutul! Finalul determină, ca într-o buclă de feedback, modul în care începe povestea. Asta voia să sugereze Joel Dicker?
– Posibil… Ţi-am văzut cu întârziere mailul tocmai pentru că mă „reţinea” domnul Dicker. Magistral romanul său, prin modul în care păstrează suspansul la nivel ridicat până spre ultimele pagini. Are şi puncte slabe, că doar nimic nu e perfect, dar rămâne o lectură care te prinde uşor şi bine… Spune-mi, te rog, întrucât ar fi bine să ne îndeptăm uşor către sfârşitul acestui dialog pentru a nu ne plictisi eventualii cititori, când ştii că ziua ta de scris se apropie de final? Cum îţi stabileşti acel Closing time (asta ca să revenim la Tom Waits)?
– Nu ştiu cu certitudine. Să zicem că simţi că nu mai poţi stoarce lămâia, sucul, cât era, s-a dus. Textul pare a se retrage undeva departe, de parcă s-ar pune la adăpost, ca şi cum ţi-ar zice: Gata, lasă-mă în pace! Iar mintea ţi se închide cumva autoprotector.
O să lărgesc acum puţin cadrul întrebării: De unde ştiu că romanul se apropie de sfârşit? Stabilesc dinainte (se vede că nu scăpăm niciodată de reguli oricât de mult ne-ar enerva!) că un roman e considerat terminat cam după doi ani de travaliu. Nu contează că poţi să-l termini într-o formă mulţumitoare în doar câteva luni, mi s-a mai întâmplat. Cel mai bine e să scrii în fiecare zi, dacă poţi, şi să-ţi propui să termini măcar un capitol sau câteva pagini pe săptămână. Şmecheria etapizării funcţionează şi psihologic pentru că, ori de câte ori te împotmoleşti, te poţi încuraja singur când te uiţi în urmă şi vezi cât de mult ai înaintat. Cel mai greu e să începi şi întotdeauna, chiar dacă ştiu că scriu prost merg mai departe, promiţându-mi c-o să revin mai târziu. Munca la un roman e în fond mai mult rescriere. Iar finalul e o chestiune foarte delicată de opţiune: Gata, aici mă opresc! Chiar dacă ai mereu îndoieli că a fost decizia potrivită.
– Mă gândesc la preferatul tău (şi nu numai), Haruki Murakami, şi la cum „fuge” el de mediatizarea excesivă, care nu-i mai permite să iasă liber pe stradă. Cred că nu ai (încă) probleme de genul ăsta. Dar ai vrea?
– Mă aşteptam la ceva provocator din partea ta, mă întrebam doar când va veni… Murakami trăieşte într-o lume normală pentru un scriitor. Mă întreb ce va face când va lua Nobelul, el fiind unul din pariurile mele, alături de Philip Roth. La noi totul e pe dos. Aflăm ce mai nou în showpolbizz, dar puţini scriitori români sunt cunoscuţi de marele public. Aici Humanitas, cu strategia sa elitistă, s-a descurcat mult mai bine decât toate editurile noastre la un loc. Jos pălăria! Sincer să fiu, mă îndoiesc teribil că un scriitor român va trece vreodată prin chinurile bietului Murakami (nu-l suspectez deloc de ipocrizie!). Chiar dacă, să presupunem tandemul inextricabil Cărtărescu-Liiceanu va lua până la urmă Nobelul, celebritatea lui va dura cam trei zile… Un nou Becali, Mutu, Băsescu, Ponta, Antonescu etc îl va mătura cu uşurinţă din atenţia publică.
Pentru mine mediatizarea, cât o să fie, ar fi aur curat. Şi nu mă gândesc la bani, mă îndoiesc teribil că voi trăi vreodată din scris. Dar aş vrea să-mi public toate cărţile în timpul vieţii. Şi să ştiu că am fost un scriitor bun. Şi că n-am trăit degeaba. Măcar atât.
– Ei, dar pentru că tot ai amintit de Cărtărescu, n-am cum să nu-mi amintesc fragmentul din romanul tău, în care ironizezi fascinaţia asta întreţinută pentru primirea Premiului Nobel. Un poet îi înmânează lui Mircea Cărtărescu o carte din carton, pe care e scris faptul că el a câştigat, în sfârşit, acest premiu. Ce trebuie să înţeleagă cititorii din fragmentul acela? Care e poziţia ta vizavi de Cărtărescu? Iar aici, n-am ce face, mi-l amintesc pe Radu Aldulescu şi… mă opresc.
– Nu vreau să las impresia că împărtăşesc poziţia celor care-i contestă lui Cărtărescu marele talent, dăruirea totală şi ambiţia lăudabilă de a dovedi că este egalul scriitorilor de talie mondială. Atacurile la adresa lui n-au fost tocmai fair. Îmi place ideea lui că, dacă nu vrei să rivalizezi cu marii scriitori ai lumii, n-are rost să te mai apuci să scrii. Cu un amendament, lucrul ăsta să nu devină o obsesie care să te blocheze şi să te isterizeze. Nu mă interesează simpatiile lui politice şi nici că ar face parte din categoria “boierilor minţii”. Nici că e cel mai mediatizat scriitor român în viaţă. Îmi place poezia lui, proza scurtă, şi mult mai puţin Orbitorul. Presupun că trilogia a fost rezultatul (şi al) unui pariu faustic cu sine şi poate cu Liiceanu, care-l vrea mort copt nobelizat. În sensul că M.C. a vrut neapărat să scrie cel mai mare roman românesc al tuturor timpurilor, din toate punctele de vedere. Nu ştiu dacă Orbitor ar fi putut să fie o capodoperă, primul volum e foarte promiţător şi are părţi fermecătoare, dar parcă pe urmă totul se diluează şi se lungeşte… Pe scurt, Cărtărescu mi se pare un poet excepţional, un bun prozator, dar (deocamdată) un romancier care n-a performat. Şi mai cred că Radu Aldulescu are dreptate când spune că M.C. a devenit un produs de marketing, care aproape că a pus în umbră scriitorul. Cărtărescu, adulat sau urât, rămâne însă un scriitor valoros, îmi place să spun adevărat. Fascinaţia bolnăvicioasă pentru Nobel nu pare să-i fi priit. Asta nu înseamnă că nu poate să mai scrie cărţi de excepţie.
Revenind la întrebarea ta, nu-l ironizez pe Cărtărescu, ci obsesia păguboasă şi periculoasă (întreţinută, bine spus!) pentru Nobel.
– Buuun… Şi cum, off the record, am hotărât să ne oprim, iată şi ultima chestiune pe care te rog să o punctezi. Imaginează-te drept profesorul din „Filantropica”, disperat să-şi vândă cartea… Eşti într-o staţie, lumea aşteaptă autobuzul, iar tu trebuie să câştigi măcar un cititor pentru „Pata violetă”. Ai două-trei minute, cum procedezi?
– Nu mi-a plăcut deloc „Filantropica”, o satiră nereuşită, în tuşe grosolane şi de prost gust, un sluj ruşinos făcut aşa-zisului public larg. Din fericire, noul cinema românesc nu s-a cantonat în zona aia mlăştinoasă, de aici poate şi premiile internaţionale. Nu am deloc abilităţi de autopromovare, aşa că n-aş face nimic. Dar dacă aş zări într-un parc, stând pe o bancă, o tânără citind o carte, aş şti exact ce-am de făcut. Chiar dacă în preajmă nu s-ar vedea hârjonindu-se vreo mâţă.
scrie un comentariu