Reapropierea de literatura japoneză, chineză și, mai nou, sud-coreeană face cunoștință cititorilor cu autori de renume care, pentru o vreme, au ajuns sub un con de umbră, din motive greu de elucidat.
Un astfel de exemplu este scriitorul Osamu Dazai (1909–1948) (pseudonimul literar al lui Shūji Tsushima). La Humanitas Fiction a apărut, cu o traducere, note și postfață semnate George T. Șipoș, volumul Decădere umană care include romanul omonim și alte patru povestiri reprezentative pentru Shishōsetsu, un gen literar despre care vom vorbi prin cele de mai jos.
Osamu Dazai (publicat pentru prima dată la noi în 1982 la Editura Univers cu romanul Amurg, traducere și Cuvânt înainte de Angela Hondru) este unul dintre reprezentanții de seamă ai unei generații de scriitori care și-au văzut iluziile spulberate în ce privește arta lor în fața dictaturii militarizate în continuă expansiune. Osamu Dazai este însă un personaj aparte, al zecelea copil din unsprezece, crescut mai mult de servitorii familiei, marcat la tinerețe de moartea scriitorului Ryunosuke Akutagawa (1892–1927), influență covârșitoare pentru tinerii scriitori ai Japoniei la acel moment.
Tinerețea lui Osamu Dazai a însemnat o creativitate debordantă, încercată însă din greu de diferite adicții și de cele patru tentative de sinucidere. Într-o epocă marcată de militarism și autoritarism, arta neangajată politic devine un vis la care mulți vor renunța în cele din urmă.
Este cel care va merge pe o „pantă a decadenței și a dorinței de autodistrugere”, iar în Postfața semnată de George T. Șipoș e amintit faptul că cele mai multe dintre romanele sale sunt un răspuns în fața naturalismului european de la începutul secolului XX. În ce privește genul Shishōsetsu, amintit anterior, acesta reprezintă, citând din aceeași postfață, o „proză semiautobiografică, care pretinde să descrie cu acuratețe experiențe din viața personală a autorului”, având la bază „o înțelegere tacită între scriitor și cititor”. Astfel, ni se spune, Decădere umană a devenit un roman-manifest și emblematic pentru o întreagă generație care s-a identificat cu imposibilitatea de a se adapta într-o societate cu reguli „arbitrare” și inflexibile care nu reușește să își protejeze proprii membri de o soartă în declin.
Narat la persoana I, romanul urmărește viața tânărului Yōzō Ōba care se află la începutul vieții sale de artist, confruntându-se în permanență cu imposibilitatea de a-și găsi locul în societate, constrâns de reguli care nu i se potrivesc, răscolit de frici și anxietăți, incapabil de a stabili relații firești și autentice cu ceilalți care, într-o formă sau alta, sfârșesc prin a-l dezamăgi în multe privințe. Decăderea la care se face referire este direcționată în două părți, nu doar Yōzō e cel inadaptat, dezbrăcat de caracteristicile care l-ar fi ajutat să supraviețuiască în mijlocul societății, ci societatea însăși e dezumanizată, într-un context în care timpul se apropia cu pași repezi de cel de-Al Doilea Război Mondial.
Dezvăluirile (pe care, conform acordului tacit, nu le putem identifica drept ca fiind ale autorului sau ale protagonistului) sunt absolute și, din acest motiv, cutremurătoare:
„Așadar, s-ar putea spune că nu aveam, și nu am până-n ziua de azi, nici cea mai mică idee ce înseamnă să fii cu adevărat om. Neliniștea pe care mi-o provoca gândul că fericirea mea era completamente diferită de ceea ce îi făcea fericiți pe cei din jur era atât de acută, încât nu puteam dormi nopți la rând, ajungând adesea la limita nebuniei. Sincer să fiu, nu cred că am fost vreodată cu adevărat fericit, cu toate că mi se repetă de când mă știu că sunt norocos nevoie mare. Mie însă mi s-a părut întotdeauna că viața mea-i un fel de infern perpetuu și că toți aceia care cred că eu sunt norocos erau, de fapt, ci cu atât de mult noroc, încât nici nu se puteau compara cu mine“.
Având astfel în fața noastră nu doar luciditatea greului, ci și expunerea infernului interior, fiecare protagonist din operele lui Osamu Dazai (nu doar în roman, ci și în cele patru povestiri din volum: Amintiri (Omoide, 1993), Eleva (Joseito, 1939), O sută de vederi ale Muntelui Fiji (Fugaku hyakkei, 1939), Opt scene din Tōkyō (Tōkyō hakkei, 1941)) poartă o cruce cu simbolurile unei lumi în derivă.
Yōzō e cel care, încă de la o vârstă fragedă, se va vedea nevoit să câștige atenția celorlalți printr-o jonglerie constantă a firii, printr-un nefiresc al jocului, transformându-și personalitatea în funcție de ceea ce descoperă că place altora (să fie acesta modul în care, fiind cel de-al zecelea copil, încerca din răsputeri să obțină un surogat al dragostei materne pe care nu l-a primit, în schimb, niciodată? Nu putem decât să speculăm în mijlocul unui armistițiu literar):
„Mă obseda ideea că, nefiind capabil să acționez în conformitate cu acele adevăruri, fusesem deja descalificat de la a trăi printre celelalte ființe umane. Și această credință a mea mă paraliza și mi-era cu neputință să mă apăr sau să mă justific“.
Mărturisește că are însă nevoie de încrederea celorlalți, dar va rămâne de-a lungul scurtei sale vieți un echilibrist care nu-și va putea menține niciodată echilibrul.
Fiecare mărturisire îl îmbracă nu în hainele decăderii umane, ci ni-l arată în splendoarea unei crize de identitate, în măreția creatorului care se agață de ceea ce poate oferi lumii, însă lumea nu îl vede cu adevărat decât atunci când e mult prea târziu (în prezent, în Japonia, Osamu Dazai a devenit și un îndrăgit personaj de benzi desenate – manga). Cu „sentimentul unei pierderi, condamnată să rămână nerezolvată pe vecie“ și condamnat el însuși, cum va scrie, să nu rămână decât „o umbră de om, înconjurat de-o aură întunecată, dubioasă“, va avea mult prea devreme „premoniția unei vieți prin care te strecori în tăcere… nu era absolut nimic de admirat, nimic decent acolo. Ba, dimpotrivă, era oribil“. Îl regăsim însă pe copilul însingurat și singur, de fiecare dată, cu o teribilă frică de oameni și „copleșit de o enormă singurătate”, cu scurte de momente de exaltare care vin tocmai din dorința firească și niciodată îndeplinită de a fi iubit, de a fi văzut și înțeles:
„Vreau să iubesc pe toată lumea. Acest gând mă izbește cu atâta putere, încât simt c-am să plâng“.
Fiecare protagonist din operele sale rămâne, fără doar și poate și fără a mai avea nevoie să ghicim elementele fictive, un ins care nu se adaptează niciodată în societate, un observator care abandonează o corabie care plutește oricum în derivă și care se îndreaptă spre o furtună invizibilă încă.
Însă tot ceea ce a scris Osamu Dazai nu e apăsător, căci luciditatea cu care mărturisește, în scris, greul existenței face ca cititorul să devină, alături de el, un observator care-i privește peste umăr și, în final, poate singurul prieten adevărat. Întreaga sa operă grăiește, o sută de ani mai târziu, despre cel de lângă noi, despre decăderea pe care ar trebui să învățăm, în cele din urmă, să o stăvilim.
Osamu Dazai, „Decădere umană”, Editura Humanitas Fiction, anul publicării: 2024, traducere, note și postfață de George T. Șipoș, nr. pagini: 352
Cartea poate fi cumpărată de la:
Dacă vrei să susţii site-ul, click sau scan (mulţumiri!)
Fotografie reprezentativă: Jase Bloor / Unsplash
scrie un comentariu