Moni Stănilă practică, în Ale noastre dintru ale noastre, o poezie care sondează legătura intimă, plină de suișuri și coborâșuri, dintre poetă și propriile experiențe religioase. Aproape în fiecare text se regăsește tonul unei spovedanii pentru și cu sine, care vizează realitatea cotidiană, experiențele biografice, întâlnirile cu celălalt, observația socială și umană. Toate acestea sunt impregnate de prezența Divinului, care le sporeşte atât valoarea și unicitatea, cât și latura alienantă.
Dimensiunea religioasă îi dezvăluie poetei fondul unei sensibilități aparte, impregnate de unele accente de ironie sau sarcasm la adresa lumii înconjurătoare. Trăirile sunt marcate de un fior mistic, a cărui forță, când latentă, când implozivă, tensionează latura confesivă. Atitudinea lui Toma care, mai întâi a dorit să pipăie rănile și urmele cuielor, ca să creadă, nu îi este proprie poetei. Credința, pentru aceasta, devine atât o experiență de cunoaștere proprie, cât și o experiență de sondare a resurselor de expresivitate poetică.
Religiosul este adus/adaptat la o dimensiune umană, plină de îndoieli, rătăciri, dar și de destule momente de beatitudine sau extază. O credință care crește, se împlinește, precum trandafirul în mijlocul unei suprafețe pline de mărăcini, în miezul unui concret hedonist, atent la satisfacerea plăcerilor/nevoilor imediate. Perspectiva confesivă va pendula între un realism sarcastic și o conștiință asupra lumii, dramatică:
„Pentru Tine aici e inima. Pentru noi aici e pofta/ inimii și raiul e sufrageria când toate ne merg/ după plac. Veșnicia e 10 kilograme/ în minus la cântar. Rugăciunea e zgâitul/ la mare dintr-un șezlong comod cu o pina colada/ în mână./ Ne împărtășim de Paști și de Crăciun de/ parcă raiul e o destinație turistică pentru/ bătrâni sănătoși care au făcut investiții bune/ în pensia privată./ Dar Tu, Iisuse, ești deja aici. Nu o/ capsulă care să ne teleporteze în rai după/ numărul de ctitorii când închidem ochii cu:/ ale noastre dintru ale noastre,/ nouă ne-am adus de toate și doar pentru noi”.
Textul vom fi mai înalți la ieșire este despre lumea din jur, surprinsă în ipostaza alienantă a consumerismului agresiv. Confortul social dezvăluie, într-un puseu de fină ironie, un peisaj al îndestulării și al superficialității, chiar și al artificiosului. Individul contemporan își duce existența la limita dintre exces și blazare, prins în angrenajul unui mecanism al aparențelor în care predomină o religie a obiectului, a mărfurilor:
„(Ce e de fapt criza vârstei de mijloc?/ Frica de moarte sau spaima de a deveni urât?)/ cei mai buni adidași, cele mai practice garouri./ (În valiza cu care pleci trebuie să încapi doar tu, doar pe spate/ și atât.)/ În mall e un restaurant:/ După ora nouă poftiți,/ avem al doilea dejun, ca la hobiți./ Porții mai mari pentru cei umiliți/ și obidiți,/ porții amare/ pentru cei ipocriți,/ mai poftiți,/ salate de fructe pentru cei oropsiți./ Nu vă sfiiți/ avem inimi de jar/ pentru căsătoriți./ Fiți fericiți!/ Al doilea dejun e pentru/ toți cei smeriți./ Farfurii goale doar/ pentru zgârciți./ Oase cu măduvă grasă/ pentru dinți ascuțiți”.
Este dezvăluită o lume a unui confort și a unei stabilități iluzorii, ambalată corespunzător într-un plastic tentacular care tinde să acopere sufocant obiectele, suprafețele, mișcările, emoțiile și, în definitiv, fiecare existență în parte:
„Acolo stau încolonați cei tineri și puternici,/ oameni și urși, iepurași, omizi,/ delfini și păsări marine./ Translucizi. Burțile lor sunt tăbăcite cu plastic,/ dinții lor mestecă plastic, inimile lor/ pompează plastic. O lume sănătoasă și verde/ de plastic. La semaforul for ever roșu de plastic,/ planeta acoperită de plastic își leagănă în brațe/ nou-născuții de plastic”.
Mărturisirile de credință se desfășoară în paralel cu cele de angoasă, într-un regim al unei smerenii lucide, forjate la cele mai înalte temperaturi interioare sau al unor trăiri de-o intensitate viscerală, de-a dreptul. Din recuzita zbuciumului interior, ca într-un ceremonial al unei analize de sine, profund mărturisitoare, fac parte: schimbarea ritmului fiziologic, simțirea începutului de transfigurare interioară, care tresaltă energiile sufletești și trupești, deopotrivă, perturbând desfășurarea alienantă a realului din jur:
„E timpul să vorbești răspicat despre/ Hristos. Aerul foșnește în plămânii noștri. Indice/ de confort 0./ Sunetul fitilului de lumânare la prima aprindere./ Dacă nu tu, atunci eu. Indice de fericire crescut./ Dacă nu tu, atunci cine?/ Sufletul se ridică la suprafața cerului – o gălușcă/ albind împinsă deasupra de apa în clocot”.
Iubirea dumnezeiască menține totul într-un echilibru al comuniunii. Ea este forța gravitațională a existenței care a căpătat, astfel, un scop, o direcție, o șansă:
„Sunt zile în care uit să mă rog, dar niciodată/ să mănânc sau să dorm, parcă nu mai pot spune:/ așa uităm câteodată de noi. Dar dacă Tu ai uita/ de noi ne-am desprinde de la pământ/ și ne-am risipi ca o păpădie uriașă/ Iubirea Ta e gravitația”.
Actul credinței presupune o multiplicare până la transfigurare a realului:
„Am sărit cu mâinile întinse spre becul/ din dormitor, expresie a iubirii, vino, și/ s-a multiplicat la nesfârșit până s-a desfăcut/ în fluvii electrice”.
Sentimentul pocăinței transpare în imagini cutremurătoare, pline de expresivitate și de forță confesivă:
„Dacă n-ai vedea prin craniul meu ca prin/ apa limpede dintr-un pahar ținut în lumină,/ poate că aș avea curajul să nu leșin/ de rușine când Te întâlnesc,/ ca și când tu nu m-ai auzit verbalizând/ pe interior”.
Uneori credința este intervalul compulsiv dintre prejudecata, limitarea sau neputința celorlalți și încrederea, nelipsită de dubiu sau de smerenie, în propriile forțe. Rugăciunea de seară rămâne chintesența vieții cotidiene și are rolul de a separa, ca să spunem așa, grâul de neghină:
„Rugăciunea de seară e cea mai frecventată de mine,/ femeia cu o credință mică și călduță. Uneori un Tatăl/ nostru/ dimineața. Câțiva Doamne Iisuse pe stradă./ Un Slavă pe lângă o biserică”.
Ale noastre dintru ale noastre se înscriu într-un cerc vicios al limitării și al autosuficienței fiecăruia. Ceea ce ne poate salva, mesajul cărții de față, este puterea certitudinii, lipsită de emfază sau de retorici goale. O certitudine ziditoare de inimi și care, vorba aceea, rotește sori și stele.
Moni Stănilă, Ale noastre dintru ale noastre, Casa de Editură Max Blecher, anul publicării: 2020, nr. pagini: 96
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă: Kyle Johnson / Unsplash
scrie un comentariu