Primul titlu publicat poate conta foarte mult pentru o eventuală carieră de scriitor. De aceea, am considerat oportună o anchetă cu voci importante ale lumii scriitoriceşti din România.
Mircea Pricăjan s-a născut pe 2 septembrie 1980, la Oradea. A absolvit Facultatea de Litere din orașul natal. A debutat în 1997, cu proză scurtă, în suplimentul unui ziar local. A publicat romanele În umbra deasă a realității (Editura Universității din Oradea, 2002), Calitatea luminii (Polirom, 2016), Pumn-de-Fier (Polirom, 2018), Murmur (Humanitas, 2023) și volumul de proză scurtă Perseidele (Charmides, 2019). A tradus din limba engleză peste 60 de volume. A îngrijit apariția mai multor reviste literare online, deopotrivă în română și engleză, iar în anul 2012 a fondat Revista de suspans. A editat două antologii tematice de proză scurtă. În intervalul 2003–2020 a fost redactor la revista de cultură Familia, iar în anul 2021 a devenit redactor-șef al aceleiași publicații.
- pe atunci, regia proprie era în majoritatea cazurilor singura soluție;
- acum, revăzând acea carte, parcă mi-aș dori s-o fi ținut doar pentru mine;
- receptarea debutului meu mi-a depășit așteptările;
- cei care ar vrea să publice, dar nu ştiu când şi cum, să-și găsească doi, trei cititori beta nemiloși pe care să fie pregătiți să-i urască o vreme după feedback-ul pe cartea lor.
Când aţi debutat în volum şi cât de mult aţi aşteptat acest moment? A fost un debut „pe speze proprii” sau unul care s-a petrecut la capătul unei selecţii de manuscrise de către o editură?
Am debutat în volum în 2002, în anul 3 de facultate. A fost un debut pe care mi-l doream foarte mult. Publicasem până atunci cam în toate revistele literare și mi se părea că pasul acesta se impunea. Ba era chiar imperios necesar. Romanul În umbra deasă a realității, căci despre el este vorba, a apărut la Editura Universității din Oradea, în colecția „Prima verba”, înființată cu acea ocazie pentru cartea mea și pentru volumul de poezie al unei colege, Ruxandra Chișe. Din câte știu, de atunci nici n-au mai apărut alte cărți în acea colecție… Nu, n-a fost o apariție în regie proprie, deși pe atunci, înainte ca Polirom să dea un boost nesperat literaturii române, în 2004, cu colecția „Ego. Proză”, regia proprie era în majoritatea cazurilor singura soluție. Foarte puține edituri investeau în scriitorii români, cu atât mai puțin în cei aflați la începutul drumului. Debutul meu cu acest roman i se datorează lui Ioan Derșidan, profesorul meu de LRC (literatură română clasică) și-n acea perioadă decan al Facultății de Litere. El a citit manuscrisul și i-a plăcut și a făcut toate diligențele pe lângă conducerea Universității pentru ca În umbra deasă a realității să vadă lumina tiparului. Îi voi rămâne mereu recunoscător, deși acum, revăzând acea carte, parcă mi-aș dori s-o fi ținut doar pentru mine. Mă consolez însă cu gândul că acesta-i un regret normal atunci când debutul în proză se produce la o vârstă atît de fragedă.
V-aţi sfătuit cu cineva înainte de a trimite manuscrisul spre publicare? Vi l-au citit prietenii sau poate un sfătuitor/îndrumător sau poate colegii de la vreun curs de scriere creativă?
Înainte ca manuscrisul să ajungă sub ochii lui Ioan Derșidan, nu, nu-mi amintesc să-l mai fi citit cineva cap-coadă. Câteva fragmente au fost publicate în diverse reviste literare, pe altele le-am citit la cenaclul Iosif Vulcan pe care îl frecventam, dar atât. Sigur, după ce apariția lui a devenit o certitudine l-am dat spre lectură apropiaților, în special Lindei, soția mea, care pe atunci îmi era doar colegă de grupă.
Susţineţi citestema.ro:
V-a influenţat debutul modul în care aţi privit ulterior lumea literară din România? Poate v-aţi făcut prieteni printre scriitori sau poate că, dimpotrivă, aţi remarcat mai uşor reacţii nepotrivite…
Trebuie înțeles că atunci, în 2002, lumea editorială arăta cu totul altfel. Un debut, dacă nu avea girul unor grei ai zilei, care să bage cartea în seamă, își limita ecoul la cercul din jurul autorului. Iar eu știam asta atunci, drept care nu am avut alte așteptări. Mi-a adus însă o doză necesară de încredere, m-a legitimat ca scriitor în propriii mei ochi.
Aţi fost mulţumit/ă de felul în care a fost primit debutul de către cei care scriu despre cărţi în revistele tipărite sau online?
În umbra deasă a literaturii a avut parte de câteva cronici, totuși. În reviste tipărite, căci internetul exista pe atunci doar la cafenea, încă nu se inventaseră blogurile literare și, cu excepția României literare, revistele nu aveau site-uri. Erau, desigur, LiterNet (pionier în editarea de ebooks, adică versiuni electronice, în PDF, ale unor cărți) și grupuri de Yahoo dedicate literaturii, gen „nadir_latent”, gestionate din afara țării de autori precum Bogdan Suceavă și Paul Doru Mugur, însă-n majoritatea ei covârșitoare România nu era pregătită pentru așa ceva. Așadar, receptarea debutului meu, cu acele 2-3 cronici (dintre care o semi-radere, a lui Radu Voinescu în „Luceafărul”, care-l căuta în cartea mea pe… Titus Popovici, căci eram amândoi orădeni), mi-a depășit așteptările.
Cum v-aţi promovat debutul? Sau cât credeţi că ţine de autor din ceea ce înseamnă promovarea unei cărţi? Este munca de promovare o datorie a editurii sau se poate implica şi scriitorul în vreun fel în acest proces?
Romanul a avut parte de o lansare în aula universității. Lucru mare! Tot atunci s-a lansat și volumul colegei mele poete, Ruxandra Chișe. Țin minte că prezentarea Umbrei a fost făcută de Ion Simuț, care găsea asemănări cu proza lui Nicolae Breban (romanul meu avea 800 de pagini, în două volume, format mare – probabil de aceea). De asemenea, mai în cunoștință de cauză a vorbit atunci Marius Miheț, care tocmai în acel an făcuse trecerea de la statutul de coleg student la acela de preparator. Au urmat câteva prezențe la televiziunea locală (țin minte cu plăcere un dialog cu Mirela Vașadi, care văd că a revenit în televiziune acum, la Euronews), la un post de radio local, a scris presa locală, au fost acele cronici, romanul a primit premiul pentru debut din partea Academiei de Științe, Literatură și Arte (!) din Oradea, o organizație hilară și provincială, cum au fost și mai sunt multe în țărișoara noastră (dar cine eram eu să refuz o asemenea distincție?). După care s-a lăsat o tăcere binemeritată. Până-n anul următor, 2003, când romanul și-a făcut ultima datorie, aceea de-a fi adăugat dosarului de concurs pentru postul de redactor la revista „Familia”.
Ce sfat aveţi pentru cei care ar vrea să publice, dar nu ştiu când şi cum?
Să nu se grăbească. Asta-n primul rând. Apoi să-și găsească doi, trei cititori beta nemiloși pe care să fie pregătiți să-i urască o vreme după feedback-ul pe cartea lor. În al treilea rând, sub nici o formă să nu aleagă calea publicării în regie proprie. Să-și aleagă o editură serioasă și să aștepte cu răbdare răspunsul ei. Dacă răspunsul e negativ, să încerce la următoarea editură serioasă. Și tot așa. Și-n tot acest timp să-și cizeleze continuu manuscrisul. Și da, musai să citească literatura colegilor de generație! Să citească mult.
Puteţi cumpăra cărţile lui Mircea Pricăjan de la:
scrie un comentariu