Când am citit Jazz pentru iguane, nu am reușit să scriu prea multe despre ea. Cred că m-a redus la tăcere, într-un anumit sens— tocmai pentru că am întâlnit acolo o grămadă de teme și idei care necesitau o stare de reflecție care nu ducea către o finalitate (în cazul meu, o cronică). Am admirat încă de atunci înclinația poetului Răzvan Andrei către tematici filosofice, dar care sunt (în definitiv) marile angoase ale existenței umane: nașterea, moartea, înfricoșarea în fața vieții. Lucruri pe care le simțim uneori fără să știm că le simțim, fără a avea un vocabular filosofic care să le denumească și să le încarce conceptual — și, în definitiv, numirea nu e întotdeauna un gardian împotriva angoasei sau anxietății. Poetica din Jazz pentru iguane este ușor întunecată, dar și deschisă, ritmată, pe alocuri ludică.
În cea de-a doua carte a sa, Raport către Walt Whitman, ludicul este înlocuit și ironia și autoironia, marile tematici sunt privite în față, societatea este disecată cu ochii unui observator hiperatent care se autoproclamă spectator, iar atmosfera devine mai gravă, mai apăsătoare pe măsură ce înaintezi în lectură. E o carte frumoasă și grea care ne prezintă fațeta întunecată, neplăcută, necesară de văzut a homofobiei societății.
Am vorbit recent cu Răzvan Andrei la podcastul Perfect Contemporan și am reușit să ajung la o imagine și mai profundă a Raportului (ca originea acestui titlu sau ce a însemnat să scrie această carte). Într-un fel, nu este lipsit de adevăr să spui că este o carte greu de citit. Nu e o lectură de-o zi — din punct de vedere emoțional, ai nevoie de mai mult timp să înțelegi și asimilezi. Dar, în aceeași măsură, există aici o atmosferă întunecată de care vei simți adesea nevoia să te depărtezi. Primele poeme doar anunță ce urmează, treptat, transformându-se din versuri fragile, tandre, adesea cu o sclipire de frumusețe (venind cumva dinspre lumină, umbrite pe alocuri) în linii mai întunecate, din ce în ce mai grele și cu un limbaj din ce în ce mai ironic, însă și serios. Am admirat această seriozitate asumată a poemelor — ceva ce simt că lipsește adesea în poezia din ultimii ani, poate o absență dublată de teama de a te lua prea în serios. Însă tematica volumului Raport către Walt Whitman Poeme LGBT necesită această seriozitate. În fond, este vorba despre vizibilitatea și drepturile persoanelor gay.[1]
Discriminarea minorităților este întotdeauna un subiect care aduce cu sine o anumită gravitate și este important de știut că volumul lui Răzvan Andrei nu este general sau evaziv în ceea ce privește această realitate (cuvinte ca dureroasă, neplăcută au tendința să devină goale de sens pentru că sunt răsfolosite, chiar dacă adevărate). Vorbește pe șleau, într-un limbaj voit crud, despre greutățile persoanelor gay, despre viețile persoanelor care nu se încadrează în tiparul persoanelor heterosexuale. M-am gândit mult la hiper-heterosexualitatea societății cât am citit cartea astea — la modul aproape gratuit prin care ne educăm copiii într-o singură narativă a orientării sexuale și cum le inducem, ca societate (chiar dacă în privat poate încercăm să nu o facem) ideea că „normalul” arată așa și nu altfel. Când, desigur, realitatea este complet alta.
În cartea asta limbajul este esențial pentru că nu este folosit pentru a șoca, ci aproape denominativ — nu este lipsit nici de o ironie voită de multe ori, atât de voită încât devine meta-ironie. Afirmă prejudecățile sociale, dar nici nu lasă vreo urmă de echivoc: da, așa stau lucrurile; da, așa se întâmplă lucrurile; da, așa suntem noi. Acest mod de a transmite — fie că e un protest sau o pură observație (mai mult bitter decât sweet) — are forța aceasta formidabilă de a ți se imprima pe retină, de a te opri pentru a privi acest adevăr în față și a înțelege că, într-adevăr, aici s-a întâmplat multă durere și acest lucru trebuie recunoscut. Poate că, în acest sens, devine și un volum al recuperării și validității rănilor și suferințelor, nu doar al vizibilității. Mai ales pentru că poetul rămâne mai degrabă un spectator, un observator, un soi de profet și nu un actant.
Ce m-a fascinat și la prima și la a doua carte ale lui Răzvan Andrei este limbajul și ușurința cu care manevrează concepte filosofice, modul în care este preocupat de marile întrebări ale vieții și le cercetează și personalizează direct și onest în poeme. Găsesc aici o coerență formidabilă și mă înfiorează întotdeauna preocuparea nemascată asupra fenomenului apariției pe lume — fără a vorbi aici în termeni optimiști sau, din contra, a neajunsului de a fi născut cum ne e cunoscut de la Cioran. Răzvan Andrei cercetează poetic și filosofic în același timp problematica asta — și nu doar asta pentru că este atent preocupat și de altele, în această carte situându-se foarte aproape de angoasă și diverse fațete ale sale. Mă fascinează modul în care a reușit să manipuleze, să modeleze limbajul conceptual filosofic și să îl transforme în materie poetică (uneori aproape utilitară). Văd aici o iscusință pe care vreau să o explorez și descopăr în viitoarele sale cărți.
Raport către Walt Whitman nu este o carte ușor de citit. E greoaie, într-adevăr, pe alocuri simți în mod real ce înseamnă discriminarea, ce înseamnă nefericirea arbitrară. Dar este, în aceeași măsură, o carte necesară, musai de citit, care ascunde în paginile sale dificile o frumusețe pe care trebuie să o descoperi și care, de cele mai multe ori, s-ar putea să vină din deschiderea și forța ta empatică.
[1] În mod normal aș folosi termenul queer. În urma discuțiilor la podcast cu Răzvan Andrei, am rămas cu impresia că acest termen este adesea folosit și eronat sau superficial și respect dorința acestuia de a face o numire corectă. Este și motivul pentru care în titlu avem LGBT și nu LGBTQ+ pentru că dorința autorului este să vorbească în mod punctual despre dificultățile persoanelor gay/lesbiene/bisexuale/trans. Dar în special gay.
Răzvan Andrei, „Raport către Walt Whitman”, OMG Publishing, anul publicării: 2022, nr. pagini: 113
Fotografie reprezentativă: Nick Fewings / Unsplash
scrie un comentariu