În curând, la Editura Litera, în imprintul Carte pentru Toţi, un nou titlu de Domenico Starnone (autorul romanului „Noduri”, despre care am scris pe citestema.ro).
Imaginați-vă un duel între doi oameni. Unul, Daniele Mallarico, este un ilustrator de succes care, în amurgul vieții, simte că reputația și talentul său artistic se estompează. Celălalt, Mario, este nepotul lui de patru ani. Daniele locuiește de mulți ani la Milano, în singurătate, concentrându-se obsesiv asupra muncii sale, când fiica lui îl roagă să vină la Napoli pentru câteva zile, ca să aibă grijă de Mario, în timp ce ea și soțul ei vor participa la o conferință. Închiși într-un apartament din centrul orașului Napoli, plin de fantomele trecutului, bunicul și nepotul își pun la încercare inteligența în jocuri nu întotdeauna amuzante, în vreme ce Daniele se străduiește să-și evalueze propriile aspirații și opțiuni de viață.
Păcăleală este o dramă elegantă despre ambiție, legături de familie și înaintarea în vârstă, care depășește limitele obișnuite și previzibile, scrisă de unul dintre cei mai mari romancieri italieni contemporani.
„Inteligent și plin de emoție… Acest roman multistratificat încurajează lectura repetată pentru a descoperi interpretări noi și subtile.“ – Publishers Weekly
Fragment
Betta m-a sunat într-o seară, mai nervoasă ca de obicei, să se lămurească dacă mă simțeam în stare să am grijă de fiul lor în perioada cât ea și soțul ei participau la o conferință a matematicienilor la Cagliari. Locuiam la Milano de câteva decenii și nu mă încânta gândul mutării la Napoli, în vechea casă pe care o moștenisem de la părinții mei, și în care fiica mea locuia de dinainte să se căsătorească. Aveam mai bine de șaptezeci de ani și, pentru că rămăsesem văduv de mult, mă dezobișnuisem să conviețuiesc, mă simțeam în largul meu doar în patul meu și în baia mea. În plus, cu câteva săptămâni în urmă, suferisem o mică intervenție chirurgicală care, încă de pe când eram în clinică, părea să fi complicat mai mult lucrurile. Cu toate că medicii se prezentau în salonul meu atât dimineața, cât și seara să-mi spună că totul decursese cum trebuia, nivelul hemoglobinei era scăzut, al feritinei lăsa de dorit și, într-o după-amiază, văzusem mici capete albe de tencuială, ieșind din peretele din față și întinzându-se spre mine. Îmi făcuseră imediat o transfuzie, nivelul hemoglobinei crescuse un pic și în sfârșit mă trimiseseră acasă. Dar acum mă străduiam să-mi revin. Dimineața eram atât de obosit, încât, ca să mă scol în picioare, trebuia să-mi adun puterile, să-mi înfig degetele în coapse, să-mi înclin bustul în față ca și cum ar fi fost un capac de valiză și să-mi încordez mușchii membrelor superioare și ai celor inferioare cu o voință care-mi tăia răsuflarea; și abia când durerea de spate se atenua, reușeam să-mi ridic complet scheletul, dar cu prudență, desprinzându-mi încet degetele de pe coapse și lăsându-mi brațele pe lângă șolduri cu un horcăit care dura până ajungeam, în cele din urmă, în poziție dreaptă. Așa că, la rugămintea Bettei, mi-a venit spontan să răspund:
– Îți dorești așa mult să mergi la conferința asta?
– E vorba de munca mea, tată: eu trebuie să deschid lucrările conferinței, iar prelegerea lui Saverio este a doua zi după-amiază.
– Cât timp o să fiți plecați?
– Din 20 până în 23 noiembrie.
– Deci ar trebui să stau cu copilul, de unul singur, patru zile?
– O să vină Salli în fiecare dimineață, o să facă ordine, o să vă gătească. Şi, oricum, Mario e complet independent.
– Nici un copil nu e independent la trei ani.
– Mario are patru.
– Nici la patru. Dar nu asta e problema: am o lu crare urgentă de terminat și nici măcar nu m-am apucat de ea.
– Ce trebuie să faci?
– Să ilustrez o povestire de Henry James.
– Ce povestire e?
– Un tip se întoarce în casa lui veche din New York și acolo găsește o fantomă, adică pe el însuși așa cum ar fi fost dacă ar fi devenit om de afaceri.
– Şi ție cât îți ia să faci ilustrațiile pentru o astfel de povestire? Mai e aproape o lună, timp ai. Şi, oricum, dacă nu termini până pe 20, poți să-ți iei de lucru aici, Mario e obișnuit să nu deranjeze.
– Ultima oară voia să stea numai în brațe.
– Ultima oară a fost acum doi ani.
A început să-mi reproșeze că fusesem un tată dezinteresat, și nici ca bunic nu eram mai breaz. Eu i-am răspuns pe un ton afectuos și i-am dat asigurări că o să stau cu copilul cât timp avea nevoie. A întrebat când intenționam să mă duc, iar eu am exagerat cu răspunsul. Pentru că o simțeam pe fiica mea mai nefericită decât de obicei; pentru că, în perioada internării mele, sunase de cel mult trei sau patru ori; pentru că dezinteresul ei mi se păruse un mod de a mă pedepsi pentru propria lipsă de interes, am promis că o să ajung la Napoli cu o săptămână înainte de conferință, astfel încât copilul să se obișnuiască în compania mea. Şi am adăugat cu un fals entuziasm că îmi doream foarte mult să fac puțin pe bunicul, că putea să plece liniștită, că eu și Mario o să ne distrăm nemaipomenit de bine. Dar, ca de obicei, n-am reușit să-mi țin promisiunea. Tânărul editor pentru care lucram mă agasa, voia să vadă cât progresasem cu lucrul. Eu, care nu reușisem să fac mare lucru din cauza convalescenței interminabile, am încercat să definitivez valvârtej vreo două planșe. Dar într-o dimineață am început din nou să pierd sânge și a trebuit să dau fuga la medic, care, deși găsise totul în regulă, m-a obligat să fac încă un control după o săptămână. Astfel, prins cu una, cu alta, am ajuns să plec abia pe 18 noiembrie, după ce-i trimisesem editorului cele două planșe încă prost definitivate. M-am dus la gară într-o stare de nemulțumire plictisită, cu valiza făcută la întâmplare și nici măcar un mic cadou pentru Mario, în afară de două cărți de povești pe care le ilustrasem eu însumi cu destui ani în urmă.
A fost o călătorie sâcâitoare din cauza transpirațiilor provocate de slăbiciunea fizică și de dorința de a mă întoarce la Milano. Ploua, mă simțeam încordat. Trenul despica rafale de vânt care acopereau fereastra cu șiroaie tremurânde de ploaie. Mi-a fost de multe ori teamă că vagoanele o să sară de pe șine, târâte de furtună, și am constatat că, pe măsură ce îmbătrânești, îți dorești să rămâi în viață. Dar odată ajuns la Napoli m-am simțit mai bine, în ciuda frigului și a ploii. Am ieșit din gară și în câteva minute am ajuns la clădirea de pe colț pe care o cunoșteam bine.
Cronica romanului Noduri – aici.
scrie un comentariu