Copiii pot oferi cel mai bine o definiție a perfecțiunii, asta nu pentru că știu că nu s-au născut perfecți, ci pentru că dau acestei lumi imaginea unei perfecțiuni axată pe imperfecțiunea înconjurătoare. Și în acel moment, da, poți spune că „Perfecțiunii îi e frică de noi”, cum o face Iarina Copuzaru în recentul volum apărut la editura Cartex.
Pornind de la trauma unei fetițe pentru care spitalul și accesoriile ei (seringi, suporți, proteze, instrumente) sunt parte din viață, Iarina Copuzaru prezintă familia cu traumele colaterale prin care reprezentanții ei trec. Din trecut vin momente care doresc să se integreze în prezent și să rămână mereu actuale pentru aparținători, astfel încât nimic să nu revină la „normal”, așa cum ar trebui, ci totul să se întipărească ca o perfecțiune a lucrurilor în prezent. Cum spune „tataie”:
într-o zi o să
scutur
prunul ăsta și ultimul fruct o să fie
un sâmbure roșiatic
la fel ca visele mele din Siberia
când nu credeam că voi
mai ajunge aici
Deși volumul nu este împărțit în mai multe părți, se deosebește o primă secţiune în care fetița face o descriere/istorisire a ceea ce se întâmplă cu ea și familia ei din punctul său de vedere, direct spre personajele înconjurătoare. În poezia Cicatrice notează pentru fiecare membru al familiei câte o propoziție care să descrie personajul. (ex. Mama: Tufele de bujori sunt incendiile noastre când nu se mai întâmplă nimic.) Sunt prezentate vizitele la doctor, discuțiile din spitale:
doctorul le spune să nu-i mai zică ham
„e mai mult așa, un fel de proteză”
Trauma morții surorii, moment în care fetița trece pe locul doi în toată această copilărie plină de evenimente prea dure pentru un copil:
și Raluca într-un coșciug cât un culcuș
de iepuri și privirile
voastre spre chipul meu fără
identitate
Apoi a doua secţiune a volumului începe să sedimenteze traumele din prima parte așa cum viața de fapt ne face involuntar să trecem peste toate necazurile pe care ni le oferă într-un exces de frică a perfecțiunii față de noi. Trecerea se simte ca o monotonie și la un moment dat simțeam oarecum un plictis, oarecum normal având în vedere impactul dur pe care prima parte îl are asupra cititorului. Dar de fapt această a doua secţiune ne aduce în normalitate, o Reașezare/Pâinea noastră tăiată felii, putrezirea memoriei, mecanica lucrurilor de lemn.
s-a făcut dimineață prea repede și
bunica mătura viscolul ținând o
lebădă neagră de aripi în loc de
mătură
după ce oamenii căraseră în saci toate
păsările, chiar și pământul unde
îngropasem cojile
Aceasta este natura lucrurilor și de fapt concluzia la care ajunge Iarina Copuzaru. Da, perfecțiunii îi este frică de noi, pentru că normalizăm imperfecțiunea, o trăim și facem din ea bucurie, speranță, iar când este prea dură o considerăm dorința lui Dumnezeu. Așa se umanizează perfecțiunea și devine ființă cu frici, poate și cu nevoi, dar ne este peste mână să i le recunoaștem.
Un volum care arată sentimente fără să le spună, nu definește perfecțiunea, ci ne arată lipsa ei, dar și cum se trăiește fără ea. Dar până la urmă ce este perfect pe lumea asta?
Fâșii
tatăl meu a inventat memoria tăciunii aprinși. a atins pământul s-a făcut iarbă unde s-a odihnit trupul lui acolo a încolțit crinul tinerețea și fructele de lumină i s-au desprins din umeri pentru el a crescut iarba, am cosit-o și am acoperit cu ea 40 de nopți. tatăl meu a inventat frigul dintre licoarea stacojie și casă, lăcustele încinse cu miere și un vertij de ninsoare a stat la-ncheietura mâinii dar cel mai mult și mai mult s-a străduit să facă rost de două fâșii care voiau să mă apropie de mine.
Iarina Copuzaru, „Perfecțiunii îi e frică de noi”, Editura Cartex, anul publicării: 2024, nr. pagini: 92
Cartea poate fi cumpărată de la:
Dacă vrei să susţii site-ul, click sau scan (mulţumiri!):
Fotografie reprezentativă: Piron Guillaume / Unsplash
[…] „Un volum care arată sentimente fără să le spună, nu definește perfecțiunea, ci ne arată lipsa ei, dar și cum se trăiește fără ea.” – Constantin Buduleci, citestema.ro […]