Personal, mă bucur că editura Dezarticulat nu s-a oprit doar la volumul Gioco di mano în ceea ce privește poezia. În iarnă au lansat un concurs de debut în poezie și proză numit după moșul Radu Demetriades, cel mai iubit securist pusher of cocaine from Fidel Castro’s Cuba, și vara asta l-au relansat pentru ediția de toamnă. Abia aștept să văd cine va câștiga la a doua ediție, dar până acolo, prima ediție a concursului de debut Radu Demetriades, care s-a lăsat și cu un premiu de 1500 de lei și publicarea manuscrisului, a fost câștigată de Alberto Păduraru. Deși nu am precomandat volumul, l-am luat mai târziu din librărie (îmi pare rău, Dezarticulat, că nu v-am susținut pe voi direct!). Și mi-a luat puțin să și ajung să-l citesc, dar asta are legătură cu mine și cu faptul că, după aproape 3 ani de scris recenzii pentru cărți de poezie, mi-am cam făcut plinul de poezie și nu prea mă mai trage inima să citesc poezie, darămite să scriu despre ea/comentez pe marginea ei.
Dar Cartea cu moace a lui Alberto Păduraru nu m-a dezamăgit. Poezia sa e versiunea onestă-cool a altor volume de debut în poezie care au tot apărut în ultimii ani. E relatable într-un mod în care nu încearcă prea mult să fie relatable, pur și simplu îi iese. Să ne înțelegem: volumul nu are nu știu ce construcție complicată, nu știu ce concept în spate, dar asta se dovedește un plus, după destule debuturi în poezie pe care le-am tot citit de când recenzez, în care se vedea că se încearcă prea mult.
Dacă doreşti să susţii site-ul citestema.ro, cumpără „o cafea”:
Cred că piesa de rezistență a volumului e poemul care-l deschide, care e un soi de making of. E cel mai lung poem din Cartea cu moace și e, de fapt, o poezie foarte narativă. Fostul meu coordonator de doctorat ar spune că din acest poem aflăm care a fost experiența revelatoare pentru Alberto Păduraru, ce l-a făcut să scrie (de fapt, să continue să scrie): moartea tatălui său și ultimele clipe cu el înainte de a muri:
„în ultimele tale zile/ am stat cu tine/ deși nu știam/ că așa se face/ nu cunoșteam pe-atunci semnele morții/ pe care mi le ascundeau cu toții/ așa că am avut după-amieze întinse/ și în fiecare dintre ele/ în absolut toate/ ne-am spus câte un secret/ de păstrat în piept/ chiar după ce nu mai bate// […] m-ai rugat să îți citesc poeziile mele/ și mă ascultai cu orele și zâmbeai/ toată lumea acasă plângea/ tu râdeai/ așa că-mi plăcea mai mult cu tine”. (p. 7)
E cel mai wholesome poem din tot volumul, care arată sensibilitatea nedisimulată a autorului, dar nu e vorba doar despre ea (care oricum iese la lumină și din celelalte poezii).
Următorul poem din volum se numește „sare și piper”, care e despre un motan British shorthair pe care îl cheamă piper. Numele motanului mi-a adus aminte de un episod din desenul animat de pe Fox Kids, Viața cu Louie. În episodul la care mă refer, era vorba de faptul că Louie voia un animal de companie după ce îi pleacă în alt oraș cea mai bună prietenă, iar părinții lui nu-i iau decât un peștișor, pe care Louie îl numește piper. Poemul, evident, se bazează pe jocul de cuvinte care se creează între sare și piper (sare – substantiv, dar și verb; piper – celălalt cel mai basic condiment după sare, dar și motanul).
Restul volumului are aceeași atmosferă pe care o are și poemul „sare și piper”: jucăuș, care nu se ia în serios, care se bazează pe tot felul de referințe pop. Preferatul meu, din punctul acesta de vedere, este „a dialogue of three snails (tribute to Lorca)”. Poemul e o combinație de 2 cântece pentru copii cărora li se adaugă și un refren al unei melodii românești care a fost (și sper că este în continuare) un punct de reper pentru destui:
„melc melc cotobelc/ trei iezi cucuieți/ milf milf divorcee/ scoate coarne bourești/ ușa mamii descuieți/ tanti-i gata de orice/ și te du la baltă/ că mama v-aduce vouă/ alcool și narcotice/ și bea apă caldă/ frunze-n buze lapte-n țâțe/ treburi de-astea casnice/ melc melc cotobelc/ trei iezi cucuieți/ milf milf divorcee[1]” (p. 37)
Există, cred, în poemele lui Alberto Păduraru, mirarea și fascinația celui care abia descoperă poezia și, pe măsură ce descoperă ceva, își dorește să încerce și el, ca să vadă cum e, dacă poate, dacă îi iese. De exemplu, așa e poemul „palindrom mângâios”. Deși „palindrom” înseamnă, conform definiției găsite pe dexonline.ro, „grup de cuvinte sau cuvânt care poate fi citit de la stânga la dreapta și de la dreapta la stânga fără să-și piardă sensul”, poezia nu funcționează tocmai după principiile acestea. E un poem pe care, dacă îl citești din sus în jos sau invers, la un moment dat îți dai seama că prima jumătate funcționează ca o oglindă pentru cea de-a doua jumătate și invers:
„în semn de pace/ comerț tactil rudimentar/ pentru bunăstarea regatului epitelial/ trec cu degetele podurile palmelor tale// mă prefac că degetele mele sunt/ omuleți care-ți pețesc linia vieții/ tu ești tot ceea ce simt/ dimineața devreme// cât încă visez un pic/ dimineața devreme/ tu ești tot ceea ce simt/ omuleți care-ți pețesc linia vieții/ mă prefac că degetele mele sunt/ la schimb/ trec cu degetele podurile palmelor tale/ pentru bunăstarea regatului epitelial/ comerț tactil rudimentar/ în semn de pace” (p. 53)
Teoria mea e că poemul real e de la „cât încă visez un pic” în jos, poate și pentru că, citit așa, are mai mult sens decât citit de la final spre început, cum este în prima jumătate, dar nu ar fi fost la fel de punchy dacă era gândit altfel „palindromul”.
V. Leac scrie pe coperta patru: „Cartea cu moace e un festival de scurt-metraje, absurde, naive și sentimentale, la care ajungi din întâmplare fără să-ți pară rău c-ai pierdut timpul sau banii pe bilet. […] Nu am mai întâlnit la niciun debutant atâta inventivitate și dorință nestăpânită de-a oferi plăcere cititorului”. Nu pot decât să fiu de acord, mai ales cu ultima parte, pentru că se simte că volumul a fost scris de cineva cu energia unui golden retriever.
insula
neapărat
de luat cu mine
pe o insulă pustie:
ca să fie senin și bine
pe tine
ca să fie cum vreau să fie
pe tine
ca să nu mai fie pustie
pe tine
și după ce te-am luat o dată
te iau de fiecare dată
pe tine
câteodată în brațe
câteodată în spate
după cum se poate
după cum ți-e ok și ție
și pentru supraviețuire
am o cutie
cu amnezie
amnezie
te-am uitat de tot
așa cum uiți
fierul de călcat în priză
sau aragazul pornit
sau ușa de la casă
deschisă
te-am uitat
ca pe un lapsus în limba maternă
pe care le știi că-l știi
dar pe moment nu-ți vine
ca pe un cuvânt complicat
de la biologie
te-am uitat așa cum ai uita
versurile de la serbare
te-am uitat
și simt cum am crescut
un pic mai mare
Alberto Păduraru, Cartea cu moace, Editura Dezarticulat, anul publicării: 2023, nr. pagini: 64
Puteţi cumpăra cartea de la:
[1] Trăiască Grasu XXL, care a avut momentul lui când eram eu în liceu (2009-2013) și cred că și puțin după aceea, iar asta mă face să mă simt bătrână, dar aparent și la cei mai tineri ca mine a ajuns Grasu XXL, deci poate nu sunt atât de bătrână.
Fotografie reprezentativă: Mick Haupt / Unsplash
[…] Un câștigător de concurs de debut este Alberto Păduraru cu ”Cartea cu Moace”(Dezarticulat), prezentată drept ”festival de scurt-metraje absurde, naive & sentimentale”. În același timp, poemele adunate aici pun accent pe simplitate tocmai pentru a investiga în ce măsură mai pot regăsi astăzi prospețimea secvențele declarative: ”te-am uitat așa cum ai uita/ versurile de la serbare/ te-am uitat/ și simt cum am crescut/ un pic mai mare//” (amnezie). Iulia Stoichiț intră în detalii aici. […]