„Ce nu poate fi rostit”, romanul pentru care David Szalay a câștigat recent Booker Prize, mi-a plăcut prin simplitatea lui. Iar această simplitate nu ține de ceea ce se spune, ci de modul în care se spune. De aceea, dincolo de premiu, mi se pare că e o carte despre care merită să scriem și să o recomandăm spre discuție.
A spune simplu o poveste a devenit un lucru extrem de complicat astăzi. Cei mai mulți scriitori vor să impresioneze prin stil ori să șocheze prin conținut. De multe ori, găsești în proze sau romane pasaje care par gândite special pentru a fi copiate și redate drept citate, rupte din fluxul general al scriiturii pentru a arăta cât de isteț este autorul. Iar David Szalay, cel puțin aici, nu dă impresia că dorește să impresioneze cu ceva. El pare să se fi înclinat în fața personajului său, Istvan, pe care-l lasă să joace așa cum e: imobil emoțional, un receptor fără reacție, un dus de lume și de curent care de cele mai multe ori nu poate articula mai mult decât un „bine” sau „în regulă” la întrebări de genul „vrei?”
De fapt, sentimentele mele în privința acestei cărți sunt mai degrabă amestecate: e fain că înaintezi ușor – dacă nu ești foarte sensibil la inserțiile sexuale – și că rămâne cu tine senzația asta grea, a impotenței personajului principal. Un tip care mai degrabă primește fără să reacționeze, iar povestea îl urmărește de-a lungul multor ani în care el se comportă mereu la fel: lucrurile i se întâmplă și te miri cum viața îl urcă și-l coboară deși el e constant aceeași masă nemișcată de emoții. Și e un pic neplăcut că stilul autorului de a tăia și a nu spune mai multe te lasă cu niște goluri. Aș fi vrut să știu ce se mai întâmplă cu niște personaje importante din carte, pe care Szalay le-a „uitat” complet. Pare că scopul lui a fost să urmărească cum conviețuiesc într-un singur om banalul și excepționalul, și doar pe omul acesta și-a concentrat povestea.
„Ce nu poate fi rostit” de David Szalay e un roman bun, pentru cititorul grăbit de azi, cu dialoguri multe și cu fraze simple, și care-ți rămâne în minte pentru – așa cum zice și titlul românesc al cărții (în original „Flesh”) – chestiile care nu se rostesc. De fapt, pe Istvan îl cunoști prin ceea ce nu spune, printre rânduri. El e acolo unde se tace și unde alții fac lucrurile pentru el. Fără să dau spoilere, am identificat doar spre final un episod în care, foarte, foarte greu, Istvan are pentru prima dată o reacție menită să schimbe fundamental viața cuiva, ca și cum ar dori astfel să modifice fluxul evenimentelor în care a tot fost captiv, însă ironic nu are parte de răspunsul/recunoștința la care se aștepta.
Mai mult, este interesant cum o astfel de carte poate stârni reacții diametral opuse. Pe de o parte, entuziasm și laude critice pentru ceea ce am remarcat și eu, pe de altă parte, dezamăgire și respingere pentru că unora li se pare fie prea concisă, fie prea obscenă, fie prea într-un fel care nu se pliază pe gustul tot mai pretențios al cititorilor. Și adevărul e că, uneori, Szalay taie textul ca și cum ar ține ochii închiși. Te apropie de unele personaje pentru a le neglija total peste câteva pagini. Te face să fantazezi ca o revistă pentru adulți, dar te și duce pe piste psihologice importante – relații de cuplu, bullying, șocul posttraumatic, abuzul adulților asupra copiilor -, te poate ține într-un minimalism noir, în cadre sumbre cu un fiu și o mamă, o scară de bloc din Budapesta, dar te și aruncă în luxul unei vieți cu de toate din Anglia contemporană.
E ciudat și paradoxal totodată cum, fără să încerce să impresioneze, lui Szalay îi reușește acest roman în jurul unui personaj mai degrabă insipid. De la copilul abuzat sexual de o femeie mult mai în vârstă, trecând printr-o scurtă carieră militară pe care nu și-a dorit-o prelungită (iată, într-adevăr, un moment în care el chiar ia o decizie) și ajungând la îmbogățire pe căi neconvenționale, Istvan rămâne un inerțial. Într-un fel acesta este unul dintre mesajele pe care le transmite cartea: chiar și fără să te lupți, le trăiești pe toate.
David Szalay, „Ce nu poate fi rostit”, Editura Trei, anul publicării: 2025, nr. pagini: 376, traducere: Anca Bărbulescu
Cumpără cartea:
Susţine citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Jeppe Mønster / Unsplash
scrie un comentariu