O minune desparte apele mării în două. Tot ca prin minune, dar una dureroasă, se frâng uneori legăturile dintre oameni, lăsând între ei un spațiu imens, imposibil de străbătut. Despre legăturile dintre fiice și mame nu se scrie încă suficient, iar asta face ca fiecare nouă carte care explorează această temă să devină cu atât mai necesară. Romanul Annie John (Humanitas Fiction, 2025), distins cu Clifton Fadiman Medal și finalist la International Ritz Paris Hemingway Award, tradus impecabil de Anca Dumitru, este, fără îndoială, un astfel de exemplu binevenit.
Publicat pentru prima dată în 1985, acest roman scris de Jamaica Kincaid străbate patru decenii pentru a ne oferi, cu o acuitate tulburătoare, un adevăr universal despre fericire, dar și despre deznădejde, despre maternitate, precum și despre capriciile pline de frământări ale adolescenței.
Pe insula Antigua, copilăria lui Annie John e înconjurată de preaplinul iubirii materne. Mama e o zeiță, o ocrotitoare, o zână atotștiutoare, de o frumusețe imposibil de egalat:
„Ce gât frumos și înalt, și păr lung, împletit, pe care și-l prindea în jurul creștetului pentru că, atunci când îi cădea liber, îi ținea prea cald. Nasul ei avea forma unei flori gata-gata să se deschidă. Gura ei, mișcându-se în sus și în jos în timp ce mânca și vorbea deodată, era o gură atât de frumoasă, încât, o veșnicie dacă aș fi fost nevoită s-o privesc, nu m-ar fi deranjat.“
Atenția protagonistei e îndreptată numai și numai spre mamă, universul ei e strâns legat de aceasta, de o duioșie fără seamăn. În același timp, dinspre mamă se revarsă aceeași grijă nețărmurită observată de micuța Annie John și primită până la cea mai mică părticică:
„Mama depăna povești una după alta. Nici o părticică a vieții mele nu fusese atât de nesemnificativă, încât ea să n-o fi observat, iar în astfel de clipe povestea și repovestea despre mine.“
Aici bucuria desfătării vine din grija pe care mama i-o poartă, universul copilăriei este, întâi de toate, cel în care mama este omniprezentă, mângâierile sale sunt viața însăși.
Iar această uluire născută din iubirea primită se propagă, mână în mână cu naivitatea și inocența copilăriei. Căci și timpul petrecut la școală sau alături de prietene e însemnat de acest miracol al iubirii necondiționate, fără granițe, etichete și reguli:
„Eram sigure că viitorul despre care se vorbea atât, pentru care toată lumea ne pregătea, nu va veni niciodată, pentru că ne opuneam lui cu atâta înverșunare, încât ne întrebam de ce n-ar fi mai puternică, de data aceasta, voința noastră? Uneori, tot ce ne împiedica să urlăm de fericire era simplul fapt de a ne uita una la alta.“
Desprinderea e bruscă, smulgerea din acest rai al copilăriei idilice e fără de întoarcere. Căci regulile impuse din afară, de mamă, de normele și cutumele societății vin fără să țină cont de miezul intact al unei copilării pentru care distanța până la realitatea usturătoare a vieții era la zeci de ani-lumină. Această ruptură între mamă și fiică își pune amprenta ca un început al adolescenței spre care pășește temătoare Annie John, cu resentimente, cu ceea ce va încerca să înțeleagă din mers, cu o relație imposibil de reparat cu cea care o protejase până atunci și care o aruncase în mijlocul vieții fără să o mai țină de mână.
Sunt aceste suferințe produse tocmai de această desprindere forțată de universul în care nefericirea nu părea să se poată strecura vreodată? Dacă ținem cont de protagonista atentă, de minusculul detaliilor care întregesc viața ei de până atunci, răspunsul la această întrebare nu poate arăta decât înspre această trecere care se face cu mult înainte de a ne simți cu adevărat pregătiți:
„Nefericirea mea era ceva din străfundul meu, și când închideam ochii, mai că o vedeam aievea. Era cuibărită undeva – poate în stomac, poate în inimă; nu știam exact unde – și lua forma unei mici bile negre, înfășurată toată în pânze de păianjen.“
Devine însă maturizarea mai autentică dacă e plătit prețul printr-o astfel de suferință? Sau, dimpotrivă, îndepărtarea e inevitabilă, condusă de tumultul anilor de adolescență? Sunt doar parțial întrebările pe care i le-am putea atribui lui Kincaid. Fiindcă, înainte de orice, pare să sublinieze tocmai această durere care marchează anii de după, desprinderea care nu poate fi reparată, îndepărtarea care va purta cu ea tocmai dilemele de mai sus:
„Cu coada unuia din ochi o vedeam pe mama. Cu coada celuilalt îi vedeam umbra pe perete, proiectată de lumina lămpii. O umbră mare și solidă, și semăna atât de mult cu mama, încât m-am speriat. Pentru că nu puteam fi sigură dacă din clipa aceea, pentru tot restul vieții mele, voi putea să-mi dau seama când era într-adevăr mama și când era umbra ei, interpusă între mine și restul lumii.“
Cu elemente autobiografice, cu amintiri despre propria mamă, dar și despre propria copilărie, Jamaica Kincaid a scris un roman care păstrează în el o actualitate remarcabilă.
Legătura care n-ar fi trebuit să se rupă vreodată rămâne marcată de rana trădării. Protagonista văzută ca un copil strălucit la învățătură se va desprinde mai apoi definitiv de acest cocon în afara căruia lumina nu va mai fi niciodată la fel. Tema acestei treceri abrupte spre adolescență și, mai apoi, spre maturitate se dezvoltă de-a lungul unor pagini ireproșabile spre care privim, patru decenii mai târziu, cu uluirea celui care se recunoaște în tot ce i-a fost răpit. Iar prin fiecare cuvânt pe care îl scrie, Jamaica Kincaid ne dăruiește o parte din splendidul miracol pierdut.
Jamaica Kincaid, „Annie John”, Editura Humanitas Fiction, traducere: Anca Dumitru, anul publicării: 2025, nr. pagini: 176
Cumpără cartea:
Susţine citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: National Gallery of Art / Unsplash
scrie un comentariu