Un subiect actual, detaliat într-o carte-oglindă pentru lumea de astăzi. „Pământul nelocuibil”, de David Wallace-Wells, a apărut recent la Editura Litera.
„Puternic argumentată. (…) O analiză magistrală a motivelor pentru care – cu atâtea soluții la îndemână – alegem pieirea.“ Nature
„O carte stringentă și umană. (…) Wallace-Wells este un povestitor priceput. (…) O evaluare impresionantă a ceea ce ne așteaptă din cauza schimbării climatice dacă nu schimbăm direcția.“ – Susan Matthews, Slate
Fragment
(…)
Situația e gravă, mult mai gravă decât credem. Evoluția lentă a schimbărilor climatice este un basm, poate la fel de periculos ca acela care spune că lucrul nu se întâmplă și e prezentat laolaltă cu altele într‑un amalgam de iluzii liniștitoare: încălzirea globală este o saga arctică, desfășurată undeva, departe; este o chestiune care ține doar de nivelul mării și de liniile de coastă, nu o criză copleșitoare care nu cruță niciun loc și afectează orice formă de viață; este o criză a lumii „naturale“, nu a celei umane; cele două lumi sunt diferite, și azi trăim în afara sau dincolo de lumea naturală, sau cel puțin suntem apărați de ea, nu și acaparați de ea; bogăția poate fi un scut împotriva ravagiilor încălzirii; arderea combustibililor fosili este prețul unei creșteri economice continue; această creștere și tehnologia pe care o produce vor pregăti inevitabil o cale de scăpare din dezastrul ecologic; există, în istoria umanității, o situație similară cu scara sau amploarea acestei amenințări, care ne‑ar putea da încredere să o minimalizăm.
Nimic din toate acestea nu e adevărat. Dar să începem cu viteza schimbării. Pămantul a trecut prin cinci extincții în masă înainte de cea pe care o trăim în prezent, fiecare incluzând o distrugere atât de completă a rămășițelor fosile, că a fost considerată o resetare evolutivă, arborele filogenetic al planetei mai întâi dilatându‑se, apoi colapsând la diferite intervale, ca un plămân: 86% din specii au dispărut în urmă cu 450 de milioane de ani; 75%, cu 70 de milioane de ani mai târziu; 96%, cu 100 de milioane de ani mai târziu; 80%, cu 50 de milioane de ani mai târziu; apoi iarăși 75%, la 150 de milioane de ani după aceea. Cititorii trecuți de adolescență au aflat probabil din manualele de liceu că aceste extincții au fost provocate de asteroizi. Însă toate, cu excepția celei care a ucis dinozaurii, au implicat schimbări climatice produse de gaze cu efect de seră. Cea mai cunoscută a avut loc acum 252 de milioane de ani. A început când dioxidul de carbon a încălzit planeta cu 5°C, s‑a accelerat când încălzirea a declanșat emisii de metan, alt gaz cu efect de seră, și aproape a dus la dispariția completă a vieții terestre.
În prezent, adăugăm carbon în atmosferă într‑un ritm mult mai rapid. Potrivit calculelor, de cel puțin 10 ori mai repede. Rata este de 100 de ori mai rapidă decat în orice alt moment din istorie, înainte de începutul industrializării. Iar în prezent, în atmosferă există cu o treime mai mult carbon decât în orice altă perioadă din ultimii 800 000 de ani, poate chiar din ultimii 15 milioane de ani. Atunci nu existau oameni, iar valurile oceanelor depășeau 30 de metri înălțime.
Mulți consideră încălzirea globală un fel de datorie morală și economică, acumulată de la începutul Revoluției Industriale și care acum, după mai multe secole, a ajuns la scadență. De fapt, mai bine de jumătate din carbonul degajat în atmosferă de arderea combustibililor fosili a fost emis în ultimele trei decenii. Aceasta înseamnă că, de când Al Gore și‑a publicat prima carte despre climă, am afectat la fel de mult soarta planetei și abilitatea ei de a susține viața umană și civilizația ca în toate secolele – și mileniile – precedente. Națiunile Unite au stabilit cadrul schimbării climatice în 1992, ajungând la consens politic pe baza consensului științific și prezentându‑l incontestabil lumii întregi; aceasta înseamnă că, în prezent, am făcut la fel de mult rău în cunoștință de cauză ca atunci când trăiam în ignoranță. Încălzirea globală poate părea o poveste cu morală, întinsă pe parcursul mai multor secole și care aplică o pedeapsă ca aceea din Vechiul Testament stră‑stră‑strănepoților celor responsabili, din moment ce arderea cărbunelui din Anglia secolului XVIII a declanșat tot ce a urmat. Dar aceasta este o poveste despre ticăloșie istorică și ne absolvă pe noi care trăim în prezent – și pe nedrept. Cea mai mare parte a arderilor au avut loc însă de la premiera serialului Seinfeld. De la sfârșitul celui de‑al Doilea Război Mondial, proporția este de 85%. Povestea misiunii kamikaze a lumii industriale este povestea unei singure perioade – planeta adusă de la o aparentă stabilitate în pragul catastrofei, în anii scurși dintre botez sau bar mitzvah și o înmormantare.
Cu toții cunoaștem acele perioade. Cand tatăl meu s‑a născut în 1938 – printre primele lui amintiri numărându‑se vestea despre Pearl Harbor și mitica forță aeriană a filmelor de propagandă industrială ce au urmat –, sistemul climatic părea, pentru majoritatea observatorilor, echilibrat. Oamenii de știință înțeleseseră de trei sferturi de secol efectul de seră și felul în care carbonul produs de arderea cărbunelui și petrolului poate încinge planeta și dezechilibrează tot ce se află pe ea. Însă nu văzuseră cu adevărat impactul, motiv pentru care încălzirea a părut mai degrabă o profeție întunecată și nu o realitate observată, care se va întâmpla cândva în viitorul foarte îndepărtat sau poate niciodată. Când tatăl meu a murit, în 2016, la câteva săptămâni de la semnarea disperată a Acordului de la Paris, sistemul climatic se îndrepta spre distrugere, depășind pragul concentrației de carbon – de 400 de părți la milion în atmosferă, în limbajul înspăimântător de banal al climatologiei – care fusese ani la rând linia roșie trasă de oamenii de știință în fața industriei moderne, linie care nu trebuia trecută. Bineînțeles însă că am mers mai departe: doi ani mai târziu, am atins o medie lunară de 411, iar vinovăția umple aerul planetei la fel de mult ca și carbonul, cu toate că alegem să credem că nu îl inspirăm.
Acest interval cuprinde și viața mamei mele: născută în 1945, într‑o familie de evrei germani care au scăpat de fumul coșurilor în care au fost incinerate rudele lor, acum se bucură de al 73‑lea ei an într‑un paradis american, un paradis susținut de fabricile unei lumi în dezvoltare care, pe parcursul unei vieți, și‑a făcut loc în clasa de mijloc globală, cu toate tentațiile pentru consumatori și privilegiile combustibililor fosili care vin odată cu această ascensiune: electricitate, mașini private, transport aerian, carne roșie. 58 dintre acei ani a fumat fără filtru, comandându‑și țigările la cartuș din China.
(…)
Cartea este disponibilă pe site-ul Editurii Litera, pe libris.ro şi pe elefant.ro.
scrie un comentariu