Poezia Liviei Ștefan îmi era complet necunoscută înainte să citesc volumul de poezie Thanato Hotel. Am descoperit pe parcurs o lectură într-adevăr dură și inconfortabilă, așa cum scrie Ramona Boldizsar pe coperta patru.
Prin volumul Liviei Ștefan treci ca printr-un tunel, nu știi ce urmează, unde se termină și nici ce te așteaptă, dar ești circumspect datorită titlului. Nu am regăsit o temă centrală a volumului, deși există un personaj recurent, Laura Palmer, căruia poeta i se adresează de multe ori. Livia Ștefan scrie poezie care pare confesivă unind teme precum singurătatea, înstrăinarea, viața dureroasă a femeilor ignorate de societate, universalizând experiențe unice.
În poemul „camera zero. l’appel du vide.” se construiește o întreagă imagine a omului în mijlocul necunoscutului, a omului care nu se regăsește în ceea ce cunoaște și ce-a cunoscut toată viața („construiesc acest sistem complex această matrice / în care deja te ascunzi”). Deseori pe parcursul volumului e puternic nuanțat un dialog în gol, mai degrabă un monolog cu răspunsuri imaginate adresat Laurei Palmer.
O subtemă a volumului poate fi realitatea nefericită a secolului în care trăim, cu toate schimbările majore pentru care omul nu e pregătit. Livia Ștefan aduce în prim-plan un context realist, dureros, și se folosește de cotidian pentru a pregăti o pseudo-confesiune care poate să-l zguduie până și pe cel mai ignorant lector:
Fragment din „camera 409. Investiții directe în turism per capita.”
„cu tine cresc și ficatul
colesterolul, uitarea
crește numărul zilelor pontate
cresc dobânzile bancare, cresc
copiii cartierului și dispar
ascunși în trupuri cocârjate
în irascibilitate și irațional
în mașini second hand
în ținute lejere, în atacuri de panică și fobii
cresc ofertele pentru vacanțe perfecte
crește și teancul de chitanțe
cresc hipermarketurile și spațiile de parcare și
distanțele dintre oameni
crește grila TV și crește numărul
de followeri pe rețelele de socializare
cresc viteza de alienare
și tăcerea”
Se conturează astfel o imagine aproape consacrată pentru cititorii contemporani a (supra)populării mediului de către tehnologie, gânduri, și se delimitează un cerc al societății hiperconștiente de realitate și dezamăgite de incapacitatea sa de verticalitate. Livia Ștefan pune pe hârtie o lume care, de fapt, este în mintea tuturor, o lume în care nu mai reușește nimeni să-și audă gândurile, să-și răspundă la întrebări, să aibă timp să acționeze după principii – o lume care devine pe zi ce trece mai înfricoșătoare pentru eul poetic și care dispare doar temporar, atunci când acesta are ocazia să mediteze asupra trecutului.
Volumul Liviei Ștefan este atât meditativ („ce este mai rău/ decât să recunoști că ești singur/ și să nu te asculte/ absolut nimeni”), cât și nostalgic, redând sentimente și peisaje recognoscibile oricui:
Fragment din „camera 522. asasini invalizi. Risqué vaudeville.”
„aceleași gesturi râncede
imitate de generații întregi
aici stăm
și singurătatea noastră
traversează granițe
și singurătatea noastră
traversează indecențe
și toți ne spun
că suntem nimicuri
dar ceva tot mai suntem
noi și patologiile noastre
bine trasate
ceva tot mai
vrem”
Volumul Liviei Ștefan poate funcționa atât pe post de reportofon obligându-te să fii atent la imaginile complexe din viața de zi cu zi, așezându-te în centrul intersecției dintre vină și responsabilitate în societate, cât și pe post de jurnal din tinerețe, cu pagini pline de teamă, necunoscut și anxietate față de lume – astfel, sinuozitatea universului Liviei Ștefan obligă la întrebări și analiză interioară în timp ce pictează portretul unui om singur, meditativ, căruia îi e greu să păstreze aparențele normalității.
Livia Ștefan, „Thanato Hotel”, Casa de Editură Max Blecher, anul publicării: 2019, nr. pagini: 92
Puteţi cumpăra cartea de la:
scrie un comentariu