Pe William Saroyan, scriitor născut în California din părinţi de origine armeană, îl ştiam din „Aventurile lui Wesley Jackson”, un roman foarte amuzant despre absurdităţile din armată. Ca şi acolo, şi în „Ce-am mai râs! O poveste serioasă” umorul este împins în faţă pentru a lăsa mai mult teren liber chestiunilor serioase. Aici, chiar din titlu se mizează pe jocul acesta înşelător, din care vei putea extrage înspre final cam aceleaşi întrebări legate de viaţă şi moarte, puse în primul caz în contextul războiului, iar aici în cadrul unei familii aflate în impas.
Nazarenus se numeşte familia din acest roman, formată din părinţii Evan şi Swan, şi copiii Rex şi Eva. Tatăl, Evan, este un profesor universitar cu ceva aspiraţii şi realizări literare – proaste, apreciază chiar el, într-un schimb de replici în care consideră scrisul o şmecherie. („Marile cărţi nu ajung să fie scrise. Cei care le-ar putea scrie nu ştiu să scrie, ceea ce este o şmecherie.”) Despre Swan nu afli prea multe la început, în afară de dragostea pe care le-o poartă celor doi copii.
Familia Nazarenus îşi începe un aşa-zis sejur în casa fratelui lui Evan, Dade, care stă mai mult plecat prin tot felul de turnee de cărţi de joc, dar cu care Evan are o relaţie foarte strânsă. În orăşelul Clovis, cei patru se întâlnesc cu o altă familie, Walz, cu trei copiii, toţi fete, dar şi cu un cuplu, tată-fiu, Cody Bone şi Bart, în care Cody lucrează la gară, iar Bart îşi doreşte să călătorească peste mări şi ţări. Fiecare cu preocupările lui, însă acestea sunt prea puţin importante pentru centrul cărţii, ocupat de relaţia Evan-Swan.
La începutul sejurului, Swan îi spune soţului că e însărcinată. Şi nu cu el. De aici, tot felul de remuşcări şi discuţii, pe care cei doi trebuie să le ţină ascunse de copii, dar şi de ceilalţi cu care se intersectează în Clovis, mai ales de familia Walz, care nici ea nu e prea ok – afli mai târziu lucrul acesta. Swan imploră dragostea, e chiar disperată să găsească o ieşire onorabilă din situaţie, iar Evan, după ce ia în calcul chiar şi o crimă din onoare, apelează tot la fratele lui, pe care îl caută de multe ori la nevoie.
Evan e un tip ciudat de familist-violent. Crede în familie şi în virtuţile ei, dar îşi bate soţia incontrolabil, chiar şi în văzul copiilor. Aşadar, greu de anticipat ieşirea lui din situaţia asta dificilă.
„Să o iei de la capăt e întotdeauna greu. Este cel mai greu lucru din lume. Caznele la care suntem supuşi sunt covârşitoare. Dar ce suntem noi, Swan, dacă nu facem faţă acestor cerinţe dificile? Vrem să trăim de la o oră la alta numai pentru noi înşine? Nu mi-o lua în nume de rău că vreau să trăiesc o viaţă responsabilă. Trebuie să mă străduiesc să trăiesc o astfel de viaţă.”
Dintre toate personajele, creionate mai mult sau mai puţin atent, cel mai detestabil mi s-a părut acest Evan. Dar el are şi destinul cel mai tragic, pentru că, din incapacitatea sa de a accepta realitatea aşa cum e ea şi din dorinţa lui de a o modifica, se vor stârni câteva întâmplări ciudate, prin care Saroyan cred că a vrut să scoată în evidenţă imprevizibilitatea vieţii.
Dar nu e obiectul unei cronici de carte să presupună „ce a vrut scriitorul să scoată în evidenţă”, ci mai degrabă să poftească la lectură. Iar dacă ar fi să găsesc un singur motiv pentru care aş recomanda cartea asta, acela ar fi dialogurile foarte multe din care este construită. Dialogurile echilibrează tensiunea şi fac lectura dinamică. Glumele sunt mai puţine decât lasă de înţeles titlul, unul mai degrabă ironic, dar romanul e unul bun, mai ales prin finalul său, absurd de tragic.
Cel mai puternic moment raportat la ce are să se întâmple este cel în care Swan îl roagă pe Evan să o iubească în continuare, în pofida derapajului său.
„Iubeşte-mă, Evan. Iubeşte-mă fără milă. Fără să mă dispreţuieşti, iubeşte-mă. Lasă-i pe îndrăgostiţii fluşturatici să se iubească atunci când este uşor să iubeşti. Iubeşte-mă pentru clipa asta în care eu te iubesc. Iubeşte-mă chiar pentru că te-am trădat.”
În „Ce-am mai râs! O poveste serioasă” nu se râde, ci se formulează dragostea în feluri uneori insuportabile. Despre dragoste vorbesc şi copiii, şi adulţii, dar nici unii, nici alţii nu o abordează într-o cheie ludică şi totul seamănă mai degrabă cu jocul unui clovn pe care-l vezi că plânge, deşi are buzele până la urechi.
William Saroyan, „Ce-am mai râs! O poveste serioasă”, Editura Litera, 2017, traducere din limba engleză Virgil Stanciu, 208 pagini
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă: Sam Burriss / Unsplash
scrie un comentariu