Cea de-a doua carte din Tetralogia Napolitană, „Povestea noului nume”, abordează perioada tinereţii celor două protagoniste, Elena (Lenu) şi Lila, amândouă părând să–şi depăşească, prin mijloace diferite însă, traiectoria de viaţă previzibilă. Astfel, în timp ce Lenu îşi continuă parcursul educaţional (ajunge să frecventeze liceul şi chiar facultatea – Şcoala Normală din Pisa), Lila, devenită doamna Stefano Carracci, accede la râvnita condiţie de proaspăt îmbogăţită.
În acest punct, separarea destinelor celor două personaje, pare tot mai evidentă, deşi acestea ajung, periodic, să se intersecteze, aparent aleatoriu. Spre exemplu, Lila apare, la un moment dat, ca înger păzitor, din umbră, al destinului Elenei, propunându-i acesteia un pariu referitor la performanţele ei şcolare şi impulsionând-o, astfel, să continue să găsească un sens actului de a învăţa:
„ – Dacă pierzi nu va mai trebui sa fii promovată cu mai puţin de media opt”.
Însă, adevăratul punct de intersecţie, dar şi de disjuncţie al destinelor lor îl reprezintă întâlnirea cu Nino Sarratore. Nino, pasiunea secretă a lui Lenu, intervine neaşteptat în viaţa celor două prietene, bulversându-le destinele.
Aş remarca recurenţa metaforei referitoare la „tăierea marginilor”, în sensul disoluţiei persoanelor în fluxul general al materiei vii: astfel, pe de o parte, asistăm la „descompunerea” lui Stefano când se transformă din logodnic în soţ, începând chiar din noaptea nunţii, când îşi abuzează proaspăta soţie; pe de altă parte, Lila însăşi are sentimentul că Rafella Cerullo nu mai există, că şi-a dizolvat persoana în cea a Rafellei Carracci, iar acest fapt îi stârneşte o asemenea revoltă interioară încât o determină la un act de autoanulare simbolică, prin mutilarea tabloului care o reprezenta în splendida ipostază de mireasă.
Deşi, aparent, destinele Elenei şi al Lilei nu mai au elemente în comun, în mod paradoxal, ele par conectate la un alt nivel, superior: Elena şi Lila sunt asemenea a două vase comunicante, împlinirea uneia determină goluri ale existenţei celeilalte şi invers („Dacă mi le-ar fi încredinţat atunci, în taxi, aş fi suferit şi mai mult, pentru că aş fi recunoscut în împlinirea ei reversul golului meu.”). Astfel, împlinirea Lilei prin iubirea lui Nino, se “compensează” cu maculata experienţă erotică a lui Lenu cu tatăl acestuia (Donato Sarratore), acceptată de ea, pentru moment, doar ca mijloc de a umple vidul sufletesc lăsat de Nino.
Pentru Elena, care trăieşte din ce în ce mai acut sentimentul de inadecvare la mediul în care a copilărit (ajungând să fie numită de cunoscuţii din cartier „cea din Pisa”), bogăţia înseamnă, mai mult decât orice, desprinderea de cartier, accesul la o lume în care cultura şi educaţie reprezintă valori esenţiale: din acest motiv, toată strădania ei şcolărească, toată îndârjirea de a învăţa şi de a-şi depăşi umila condiţie de „fată a portarului”. Şi chiar în momentul în care are sentimentul că visul acesta e pe cale să se împlinească, o simplă întâlnire cu familia viitorului ei logodnic, Pietro Airota, îi relevă adevărata dezinvoltură intelectuală a celor pentru care studiul reprezintă o a doua natură, ceea ce o face să realizeze un exerciţiu de interogaţie asupra scopului parcursului ei şcolar, chestionându-i finalitatea: obţinerea unui steril succes scolastic, mai degrabă decât înţelegerea profundă a realităţii şi a provocărilor ei.
Constată, cu prilejul acestui exerciţiu critic, că regula care a ajutat-o să supravieţuiască în cartier („prefă-te că nu se întâmplă nimic”) se aplică şi în afara lui şi că existenţa, este, până la urmă, un joc al aparenţelor („[…] răspundeam cu precizie politicoasă la observaţii politicoase, mimând la perfecţie tonul profesoarei Galiani…”).
Finalul cărţii ilustrează, încă o dată, ideea existenţei unui echilibru inexorabil la nivelul destinelor celor două protagoniste, traiectoriile lor de viaţă luând o turnură cu totul neaşteptată pentru cititor.
Cu o ţesătură narativă mai densă decât cea a primului volum, cu răsturnări de situaţie imprevizibile şi beneficiind de traducerea absolut remarcabilă a Ceraselei Barbone, acest al doilea volum este, în opinia mea, încă şi mai captivant decât primul, stârnind emoţii dintre cele mai diverse şi trăiri pe deplin bulversante.
Elena Ferrante, „Povestea noului nume”, Editura Pandora M, anul publicării: 2016, nr. pagini: 488, traducere: Cerasela Barbone.
Cartea este disponibilă pe libris.ro şi pe elefant.ro.
scrie un comentariu