Recuperarea operei poetice a lui Sergiu Vaida de către harnicul eseist și publicist orădean Alexandru Seres (el însuși poet) și publicarea acesteia, sub titlul Într-o lumină aurie, la Editura Biblioteca Revistei Familia este un gest salutar, vrednic de laudă. Cu atât mai mult cu cât autorul antologat în anul în care ar fi împlinit șaizeci de ani este la ora actuală, în afara câtorva județe transilvănene, complet necunoscut.
Deși optzecist după anul nașterii (1957), bistrițeano-bihoreanul Sergiu Vaida se plasează, prin poetică dar și prin debutul postum, cât se poate de departe de paradigma optzecistă. Postmodernismul desacralizat, jalonat cu simulacre, nu pare să-l intereseze pe carismaticul nostru poet înzestrat cu viziuni ontologice. Dedat liberei asociativități imagistice, verbul său misticoid pare să se revendice în mare măsură de la avangardiști (Tristan Tzara – model suprem, Gherasim Luca – prin „cubomanie”, respectiv Gellu Naum – prin beatitudinea de alchimist) și, în proporții moderate, mai ales în ultimele sale poeme, de la așa-numita „generație pierdută”.
Animat de un daimon vesperal al fanteziei și melancoliei, Vaida se individualizează de congenerii săi printr-o poetică pe cât de originală în asamblajul ei, pe atât de riscantă. Aparent, acesta își organizează secvențele lirice din Într-o lumină aurie după principiile cubismului chagallian, aspect identificabil atât în pasaje ca „măscăriciul și caleașca lui verzuie ivindu-se la marginea burgului/ în prima noapte în care-ai visat că zbori deasupra/ unei mulțimi agitate scufundându-se încet într-o sferă” (Pupile lutoase deasupra cupolelor), cât și în sintagme precum „cub de aer” (Dimineață la rotativă) sau „cub de carne” (Ninsoare căzând dintr-un turn). Atât macro-narativa fragmentară dar coerentă, cât și micro-sfidările legilor fizicii ca prerogative onirice susțin unicitatea acestui poet în peisajul autohton optzecist.
Fascinația acestor versuri ține, în esență, de tonul incantatoriu exersat în detrimentul unuia sterp, specific expozeurilor lineare egocentrice: astfel, în loc să râvnească la o mai bună autocunoaștere, eul caută în neregularitățile cotidiene revelate sensuri universale absconse. Vaida își traduce mobilitatea onirică prin decupaje asertive care incită atât senzorial, cât și intelectual. Deși obiectele (majoritatea cu aură totemică) sunt invocate de-a valma, ele respectă niște coduri entropice care, activând transa, exclud suprasaturația lecturii. Uimitor este și cum aceste poezii aluvionare nu cad într-un barochism redundant specific coșmarescului necontrapunctat, cu toate că nu de puține ori se creează senzația că eul, vâslaș al tenebrelor, e mult prea expus, fiind parcă urmărit sau, în orice caz, periclitat; dar forfota de siluete și spectre are loc în interiorul peliculei ocrotitoare a visului. De asemenea, nu de puține ori asistăm la fulgurații de meta-onirism, de prezențe somnambule în vis: „Nici nu puteai să vezi, nici nu puteai să cânți/ tu erai treaz în somnul de ostaș/ pe sitele memoriei întins –/ o pânză de paing peste oraș” (5. Tragerea cortinei), „trec cu pielea de cal în tolbă și pe iarba cu rouă vreau să ajung./ pe iarba cu rouă un cort mare să-mi fac umflându-se ca o pânză/ de circ. voi care mă vedeți prin somn să nu vă treziți” (Nici nu te-ai trezit).
Sergiu Vaida e, de asemenea, un Charon al izometriilor dintre lumi, neezitând să așeze în oglindă zvâcniri cotidiene și hierofanii: „plăcerea de a sta pe o pajiște fiind egală/ cu plăcerea de a sta în balanță cu creierul stâng aruncând lasouri spre/ dreptul” (Psalm), „și când tu vei fi sus foarte sus undeva/ deasupra lumii de la baza lui se vor da de-a dura/ anvelopele gloria gloria” (Ficus elastica), „O sanie trăgând trupul meu de aseară și câteva voci/ în copacul pâclos iată bucuria cu care mă trezesc acum/ câteva scoici legate de gât și o felină clipocind pe prag/ iată viața mea” (O sanie trăgând trupul meu). Rețeta alchimică (v. Potcoavă de aur) a poeziei lui include câteva elemente inconfundabile: retorică senină; dicteu cvasi-automat, neregizat; jocuri mnemotehnice în siajul transei; frazare profetic-mediumnică; geometrie ideatică; interogații diafane, lăsate în suspensie, ca niște guri de aer necesare intelectului pentru a se recalibra/formata; interjecții ce au menirea de a spori oralitatea discursului, impunându-i totodată un regim reflexiv („ay”, „ei”, „hi hi hi”, „huo” etc.); refrene interioare întreținând vraja; concordanță verbală frizând suprarealismul; asociații iscusite, dezinvolte, ne-aleatorii. Populate de lighioane, vraci, bufoni, măscărici și alte personaje clarobscure, la care se adaugă păianjeni, cai, păsări, dar și câteva animale exotice, poemele antologate par a fi înzestrate cu subtilități a căror descifrare, aproape imposibilă, ar putea avea ca punct de pornire „efectul fluturelui”. În orice caz, consecvența imagistică delirantă e gata să provoace la orice pas un tsunami hermeneutic: „să vină sora ta și să-ți spună fratre și acoperișul/ să se dea la o parte și țuști un stol de păsărele/ multicolore – vine vine primăvara un cor de copii/ în chip de ghirlandă la fereastră” (Stol), „dedesuptul meu strigau huo și sistemul bielă manivelă/ al fulgerului depunând o fotografie pe pieptul meu” (Interval). Ce periplu!
Ordonând haosul în recipiente lirice clocotitoare, Sergiu Vaida articulează, așadar, o poetică a charismei în detrimentul cerebralității. Cunoașterea îi este revelată, nu asimilată intelectual: „dar nici mersul prin glanda umorală a unui zeu nu este/ mersul prin catedrală”, „iar înăuntrul meu se juca șah” (Șah orb), „Mă uit spre cer și am binecuvântarea să nu te mai găsesc./ Năvălește o mare lumină prin toată mizeria trupului meu./ Îți mulțumesc, Doamne; am fericirea de-a nu mai fi eu.” (Trezire). Drept care vederea e mai prețuită decât însăși existența în carne („ochii mei au luat-o de mult înaintea/ trupului meu zornăitor”, Film mut), misterul consumându-se, iată, de cele mai multe ori vizual.
Plecat în lumea celor drepți în ’97, la numai patruzeci de ani, Sergiu Vaida rămâne unul dintre marii noștri poeți optzeciști atipici, cu destin tragic, care așteaptă să li se facă dreptate. Ocultarea lui ține în mare măsură de nedreptățile inerente loteriei posterității. Personal, deocamdată mi-e mai ușor să-i imaginez versurile citite – ba chiar fredonate –, dincolo, cu o candoare aproape telepatică, de un Dorin Liviu Zaharia, decât de mulți dintre corifeii prezentului.
Sergiu Vaida, Într-o lumină aurie, Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 2017, nr. pagini: 92, ediție îngrijită de Alexandru Seres
Anticorpul
Târziu cu picioarele desculțe pline de spini
am adormit lângă munte fără să-mi mai aduc aminte
(deși vroiam, cu tot ce era deasupra mea doream)
să-mi aduc aminte tabloul echilibrat ieșind pe fereastra
pictorului și vărsându-și culorile peste vechiul burg
demult, tare demult n-a mai intervenit salvator ceața
și ce înseamnă acum impecabila înșiruire
căci dacă te uitai sus foarte sus vedeai vechiul meu
insectar pentru care am primit un trei când bătrânul dascăl
contrariat că tocmai scarabeul lipsește de-acolo
m-a pus să privesc foarte atent în ochii lui
și să-i spun dintr-o clipire ce văd acolo
Ceai dansant (o cină de taină)
Toți rămaseră interziși la apariția mea între ei,
deși pe tâmple mai simțeam răceala peretelui de care
îmi sprijinisem creștetul cu o noapte înainte, iubita
mea în chip de libelulă a venit și a fâlfâit prin fața
peliculei de celuloid care tocmai mi se derula prin ochi și
s-a depus pe o statuetă, apoi cei de la masă și-au
schimbat locurile între ei pe rând până când fiecare
a fost pe locul celuilalt
numai eu stăteam în picioare vlăguit de lumina care
se-adâncea în mine gâlgâind pe brațul candelabrului cobora
un paianjen și i-am spus bună seara domnule bună seara
și îmi aruncă o plasă bună seara doamnă
Acum mai departe
Cum ai scoate un glob mocnind în seara de febră
și aruncarea lui pe oraș ies eu din gândurile mele
dar dacă n-aș vedea lichenii ondulându-se pe casa mea
aș trece mai departe, căci mereu, o, mereu am vrut
să fug într-un punct minuscul ca un neg pe vârful limbii
venind de la marea expoziție de plancton depus pe raze
și luându-mi notițe alături de un pumn de ceață,
apoi ajungând într-o magherniță cu globuri mari atârnate
de pereți. și de unde venea năluca aceea verde în fundal
cine stătea în genunchi în interiorul meu urmându-i
logica? vai plantele mele de seră ahtiate după ochii mei,
numai ieșirea prin ploaie ne va fi fatală, căci eu am văzut
străzile luând dintr-odată o poziție verticală, ridicate
pesemne de tălpile unuia care nu s-a văzut, și-atunci prin ce
înconjur mai ajung eu până la piatra ponce legată de gâtul tău
când plouă, când de fapt există peste tot
un mediu marin și nici nu te-ar surprinde, mergând cu mâinile la spate
dacă ai întâlni prin rufăria ploii venind către tine
delfinii cegile morunii cașaloții, lăsându-și icrele și puiuții lor
chiar pe fereastra pe care mă privești alunecând într-un fel de
lumânare lângă arborele singuratic din piață, dar când se vor ivi
dintr-odată peștii la geamul tău să nu te sperii,
înseamnă că noi nu mai avem nimic de spus printre coloanele
acestea pierzându-ne și împinși de blândele animale mai departe
o voce ca un regn ne va șterge urmele
Sursa fotografiei reprezentative: pixabay.com
scrie un comentariu