Romanul „Adresa”, de Fiona Davis, a fost tradus din limba engleză de Sînziana Dragoș şi a fost publicat recent la Editura Humanitas Fiction, în colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de către Denisa Comănescu.
Un imobil ce devine o adresă de referință în Manhattan și o adresă ce devine personaj de roman, Dakota House, sub ale cărei arcade, în decembrie 1980, John Lennon avea să fie împușcat, reprezintă unul dintre primele blocuri rezidențiale de lux din New York și fundalul pe care Fiona Davis va reuni mai multe destine, unele imaginate, altele cu un picior bine ancorat în realitatea istorică.
În 1884, tânăra englezoaică Sara Smythe traversează Atlanticul cu destinația New York, la invitația temerarului arhitect Theodore Camden. Clădirea, la proiectarea și decorarea căreia acesta participase și pe care Sara trebuia să o administreze, e gata să fie dată în folosință, iar așteptările sunt mari: Dakota urma să devină o adresă emblematică a New Yorkului, dar însemna de asemenea șansa lui Theo de a schimba fața orașului și șansa Sarei să înceapă o viață nouă. Dragostea ilicită dintre Sara și Theo le va măcina viețile, reverberând în timp până în 1985, când Bailey, o tânără consumată de adicții, va descoperi între pereții Dakotei secretul și tragedia lor. Povestea celor două femei, Sara și Bailey, care luptă pentru o supraviețuire demnă, se completează de-a lungul unui secol, complicată fiind prin consecințele pasiunii, lăcomiei și ale limitărilor sau exceselor sociale din vremurile respective.
Când iese din centrul de dezalcoolizare, Bailey Camden descoperă că întreaga ei viață e pe cale să se prăbușească. Propunerea verișoarei sale de a se ocupa de renovarea apartamentului din complexul rezidențial de lux Dakota, pe care urma să-l moștenească – fosta locuință a arhitectului Theodore Camden și locul unde, cu o sută de ani în urmă, acesta fusese ucis –, este salvarea ei. Încet, încet se lasă sedusă de spiritul clădirii și de secretele ascunse în ea, care, va descoperi, o privesc direct. Clădirea Dakota oferă nu numai un decor opulent, ci și o ocazie de a prezenta o epocă marcantă a istoriei metropolei – The Guilded Age, Epoca de Aur –, cu problemele inerente ale inegalității sociale, care reapar, sub o altă formă, și un secol mai târziu, când se înnoadă firele narative.
Cartea poate fi cumpărată de la:
„Misterul romanului Fionei Davis, urmărit mai bine de o sută de ani, este plin de piste înșelătoare.“ – US Weekly
FRAGMENT
Partea de nord a intrării din Seventy-Second Street era mărginită de un gard urât cu zale metalice. Răsuflând greu din pricina mersului pe jos și a căldurii, Bailey s-a oprit o clipă, apucându-se cu mâna de gard și sprijinindu-și fața de zalele rombice ca un copil. Zona aceea, nu de mult reamenajată sub numele de Strawberry Fields, în amintirea lui John Lennon, urma să fie deschisă publicului luna următoare. La cinci ani de când fusese împușcat. Toți cei de seama ei își aminteau unde se găseau și ce făceau când au aflat nenorocirea, de parcă s-ar fi întâmplat ieri.
S-a trezit din visare la strigătul unui muncitor. Câțiva oameni de lângă un excavator se uitau la ceva scos din pământ și strigau către cineva care părea a fi șeful lor, care s-a apropiat de ei cu o ceașcă de cafea în mână. Șeful i-a făcut semn excavatoristului să oprească motorul și și-a șters fruntea cu o basma roșie. Apoi s-au adunat cu toții, aplecându-se înainte, de parcă ar fi îngenunchiat la rugăciune.
Bailey a pornit mai departe. Așteptând să se schimbe culoarea semaforului, vedea clădirea Dakota profilându-se masivă. Avea zidurile înnegrite, mânjite de funinginea adunată timp de un secol, dar tot ieșea în evidență printre construcțiile din jur. Fără decorațiile subtile art deco, total delabrată. Frontoane și ferestre de toate formele și dimensiunile. O dărăpănătură murdară. Bailey a numărat patru etaje ca să își dea seama unde era apartamentul Melindei.
Când era mică, Bailey și părinții ei mergeau să-i vadă pe Melinda, pe Manvel – fratele ei geamăn – și pe mama lor cam o dată pe an, de obicei în preajma vacanței. Sofia, mama gemenilor, era imaginea întruchipată a vremurilor de demult, plină de bijuterii până și la micul dejun, distantă și înțepată. La început, întâlnirile de familie erau întotdeauna stânjenitoare, căci se simțea în aer tensiunea dintre tatăl lui Bailey și „mătușa“ ei, prăpastia economică uriașă dintre ei. Odată, Melinda a insistat ca Bailey să rămână peste noapte. Au dat iama în bucătărie la revărsatul zorilor, îndopându-se cu cereale Lucky Charm direct din cutie, în timp ce Melinda îi povestea pe șoptite amănunte lugubre despre uciderea străbunicului ei, arhitectul Theodore Camden, chiar în acel apartament. S-au furișat în bibliotecă, și Melinda i-a arătat cu degetul colțul acela îndepărtat, de lângă fereastră.
— A fost omorât de o femeie care lucra în clădire, i-a spus Melinda în șoaptă. L-a înjunghiat și el a sângerat chiar acolo până a murit. Cerând îndurare. Era nebună de-a binelea, așa se zicea. I-a tăiat și un deget și l-a păstrat drept amintire. Dacă te uiți mai bine poți să vezi urma de sânge.
Bailey s-a aplecat, strângându-și pleoapele să vadă mai bine pata întunecată de pe parchet. Melinda a ciupit-o pe neașteptate de ambele părți ale taliei, făcând-o să sară în sus și să țipe, și au fugit înapoi, cuibărindu-se la adăpostul patului cu baldachin al Melindei, țipând și râzând totodată.
Fetele s-au apropiat și mai mult după ce Bailey a venit în oraș la facultate, ambele crescându-și treptat dozele și frecvența administrării de substanțe interzise. Între timp, Manvel a absolvit Universitatea Yale și s-a dus în sudul îndepărtat al Americii să-și scrie dizertația despre artiștii autodidacți, de unde nu s-a mai întors decât de vreo câteva ori, o dată cu șapte ani în urmă, când a murit mama lor, Sofia.
Dacă îţi place site-ul citestema.ro:
Melinda afișa o impertinență pe care Bailey o invidia și amândouă își măsurau viața prin numărul de petreceri la care mergeau. Uneori, mai ales când corpul ei se debarasa de toxinele îngurgitate cu o noapte înainte prin sudori reci și vomă, Bailey recunoștea că, dacă ar mai fi trăit, mama ei ar fi fost îngrozită și îngrijorată. Peggy ar fi luat-o de-o parte și ar fi mustrat-o sever pentru că venea rar acasă, în New Jersey, și pentru culoarea gălbejită, nesănătoasă a pielii. I-ar fi cerut să dea socoteală pentru asta. Dar Jack nu putea face așa ceva. Se băgase în cochilia lui imediat după ce o îngropase pe mama lui Bailey.
Cât stătuse la dezalcoolizare, terapeuții îi puseseră o mulțime de întrebări despre moartea mamei ei, spunându-i că ar fi bine „să se împace cu ideea“. Dar ea le-a ripostat, susținând că fiind lăsată singură la optsprezece ani se întărise destul. Nu avea nevoie „să se împace“ cu nimic. Faptele concrete nu puteau fi negate: șofatul după consumul de alcool plus autostrada Garden State Parkway au făcut-o să își împacheteze lucrurile și să-și înceapă primul an de studiu la Școala de Design Parson fără ca taică-său să-i arunce măcar o privire. Și-a petrecut timpul studiind și petrecând, explorând orice colțișor întunecat al orașului până când a angajat-o Tristan și a introdus-o în universul extraordinar al firmei Crespo & O’Reilly.
La ora aceea, cafeneaua Luxemburg era pustie pe de-a întregul, chelnerii sporovăind între ei ca să-și umple timpul între aglomerația de clienți de la prânz și până la cină. Melinda nu ajunsese încă, așa că Bailey s-a așezat într-un separeu de unde se vedea bine ușa de la intrare. Nu după mult timp și-a făcut apariția și Melinda, îmbrăcată cu o salopetă cu umerii înălțați cu pernuțe uriașe, cu părul blond lăsat pe spate în bucle perfecte, de parcă s-ar fi aflat într-o bulă de sticlă ce-o ferea de umiditatea care-i chinuia pe ceilalți. Și-a lăsat jos pungile cu cumpărături de la Barneys și i-a întins brațele să o cuprindă.
— Verișoară!
Melinda… ultima ei speranță.
Londra, septembrie 1884
Domnul Birmingham a slobozit un mârâit gutural când Sara i-a prezentat demisia.
— Și ce, crezi că o să găsești ceva mai bun pe-acolo?
Ea nu i-a răspuns, ci i-a oferit în schimb niște idei despre cum să își predea îndatoririle cât mai ușor, oferindu-se s-o intervieveze pe cea care avea să-i ia locul. În ultima ei zi de lucru, personalul a dat o mică petrecere în cinstea ei, dar totul părea o încropeală. Și-a strâns lucrurile din garsonieră și asta a fost totul. Pleca spre un nou continent.
În cele opt zile cât a durat călătoria de la Liverpool la New York a stat cât mai mult pe punte ca să scape de duhoarea de vomă de la tovarășii ei de cabină. Spre marea ei uimire, clătinarea permanentă a vasului nu a deranjat-o câtuși de puțin și săptămâna liberă petrecută la bord a fost o încântare. A citit nestingherită într-un șezlong pe punte, fără vreun program anume și fără domnul Birmingham care să-i țină socoteala ce face, când face. Și, în loc să coboare la destinație, aproape că-i venea să se ascundă în cală ca să se mai bucure de încă o săptămână de libertate.
De la locul ei preferat de pe punte îi privea pe pasagerii de la clasa întâi, ținuți la distanță de o poartă, cum se plimbau pe punte frumos înveșmântați, serviți de chelneri foarte amabili. Unii dintre cei mai spilcuiți se învârteau de colo-colo purtând carafe de limonadă pe tăvi de argint strălucitoare. Alții aduceau fursecuri pudrate cu zahăr abia scoase din cuptor, făcând-o să-i lase gura apă. Dar pe ea nu o deranja mâncarea pe care o primeau la clasa a doua și, în fiecare dimineață, le ducea supa chioară și ceaiul femeilor din cabina ei, care nu puteau să se dea jos din pat. Și drept răspuns la salutul ei vesel nu primea decât la un geamăt slab.
În ultima zi a călătoriei, pe când vaporul își croia drum către Portul New York, a început o burniță mohorâtă. Orașul părea o învălmășeală de clădiri înghesuite, ca o gură cu prea mulți dinți. Și le închipuia pe cele de pe țărm împinse în mare, pe măsură ce altele se iveau în număr tot mai mare, umplând fiecare colțișor. Pe deasupra acoperișurilor s-a ivit o turlă întunecată de biserică și-a auzit un pasager spunând că era biserica Trinity. Și-a propus să se ducă și ea acolo, gândindu-se că ar putea fi un loc liniștit unde să-și poată aduna gândurile în după amiezile când ar fi liberă.
Pasagerii de la clasa a treia trebuiau să aștepte până când ajungeau la Castle Garden ca să fie luați în primire, dar biletul de la clasa a doua i-a oferit posibilitatea mai respectabilă de a i se face controlul și formalitățile de debarcare la bord. Odată coborâtă de pe puntea vasului, s-a simțit speriată de învălmășeala de pe chei. O copleșea mirosul de pește putred și scoici prăjite, și toată lumea părea că strigă din adâncul rărunchilor. Băieți care vindeau ziare, copii ai străzii, vânzători ambulanți răcneau vorbe cu un accent necioplit, cu vocale lungi și urât pronunțate. Toți păreau că știu încotro merg și aveau de gând să ajungă acolo cât mai iute, aruncându-se în mijlocul drumului, chiar dacă putea să dea peste ei vreo căruță ce se apropia vertiginos. Prin comparație, Londra era un adevărat sat liniștit.
Prin tot zgomotul asurzitor și-a auzit numele. Un șofer dintr-o mașină neagră elegantă s-a ridicat strigând cât putea ca să acopere vacarmul. Ea i-a făcut semn cu mâna și l-a lăsat să o ajute să se urce în mașină, admirând banchetele capitonate cu catifea grena. A tras cu ochiul în oglinda retrovizoare, să se asigure că șoferul i-a legat bine geamantanul la spatele mașinii, și apoi s-a așezat. Au traversat orașul și au mers mai departe până când în locul clădirilor au început să apară terenuri virane și câmpuri.
Sara a ciocănit în tavan ca să-i atragă atenția șoferului. El și-a răsucit trupul masiv spre ea.
— Da, doamnă!
— Mergem la Dakota? La noul bloc de apartamente?
— Acolo mergem!
— Dar pare că ieșim din oraș.
— Aici tot New York este, doamnă. Vedeți semnele pentru străzi.
Și într-adevăr, chiar dacă străzile nu mai erau pavate cu plăci de granit, erau trasate la fel de regulat.
— Dar nu mai e nimic pe-aici.
În jur nu se vedea decât pământ fără nici un pom și vite care pășteau pe câmpuri pline de noroi. Arăta ca și cum totul fusese doborât de o pală puternică de vânt și acum își revenea cu greu la viață, cu cocioabe dărăpănate și hambare ponosite. Așa să arate New Yorkul?
Au mers mai departe. Afară, o fată tânără și frumoasă mergea pe stradă, urmată de o ceată de băieți care aruncau cu pietricele după ea. Fata s-a răsucit și s-a năpustit spre ei, iar ei au luat-o la fugă. În tinerețe, Sara atrăsese și ea atenția mai mult decât și-ar fi dorit, dar acum înfățișarea nu o mai avantaja. Nu mai putea fi luată drept o fetiță inocentă, iar nasul ei acvilin și sprânceana ridicată o ajutau să-i pună la punct cu o privire aspră pe cei care ar fi îndrăznit, precum vreun îngrijitor șmecher sau vreun oaspete încrezut.
New Yorkul nu avea cum să o sperie.
Totuși, pe măsură ce mașina înainta pe bulevardul larg, mărginit de o parte de parc și de alta de terenuri virane, i se strângea inima. La Londra, oriunde te învârteai prin scuaruri vedeai locuri frumoase, doar să știi încotro să privești. Aici nimic nu arăta frumos.
S-a întors înspre cealaltă parte a mașinii și a scos capul pe fereastră. Pe un teren viran plat apărea o clădire uriașă de culoarea untului, ca și cum ar fi fost trântită acolo de vreun uriaș din basmele nemțești. Avea nouă etaje, după cum le numărase ea, cu ferestre atât de mari că puteau ușor adăposti un om în picioare fără să atingă rama de sus, și cu un acoperiș cu frontoane ascuțite, complicate, fără să urmeze vreun model anume.
— Aici e?
— Sigur că da. Lucrează la ea de ani de zile, a răspuns șoferul, întorcându-și capul spre ea și strigând. Au făcut-o pentru un neisprăvit, Clark îl cheamă.
— Dar de ce e neisprăvit?
— Păi e o monstruozitate azvârlită așa, la întâmplare. Nici o familie de oameni cumsecade nu ar locui aici nici în ruptul capului, zău așa. Nici nu vreau să mă gândesc ce nenorociți or să ajungă aici. Afurisitul naibii a avut norocul să moară fără să o vadă terminată.
Sara și-a închipuit cum ar fi arătat o clădire frumoasă ca hotelul Langham trântită în mijlocul orașului, înconjurată de prăvălii și parcuri, dinaintea căreia să se oprească trăsuri cu cai focoși din care să coboare oaspeții. Dar locul acela era jalnic, cu străzile încă nepavate. Ar fi vrut să afle mai multe despre stăpâni, despre clădire. Dacă șoferul avea dreptate, clientela nu ar avea habar despre rafinamente. Lenjerii fine. Bune maniere. O oarecare distanță față de personal, care să facă posibil rolul de administratoare.
Șoferul a oprit mașina într-o arcadă tăiată prin mijlocul clădirii. Când a pășit afară, i s-a părut că i se mișcă pământul sub picioare. Îi spusese ei unul dintre hamalii de pe vas că o să-i ia câteva zile până va scăpa de senzația de legănare a valurilor.
Un bătrân aspru s-a apropiat de ea și a întrebat-o, rostind vorbele pe la colțul gurii:
— Mata ești doamna Smythe?
Ea a încuviințat din cap.
— Te așteptam. Eu sunt Fitzroy, portarul șef. Ce-ar fi să aștepți înăuntru până mă ocup eu de bagaje? a urmat el, arătând niște trepte abrupte din dreapta care duceau spre o mică sală de așteptare.
Două ferestre mari lăsau să intre lumină din belșug, iar pereții erau acoperiți cu panouri frumoase de lemn de aceeași culoare cu tejgheaua recepției. Iar pe cea mai mare parte a peretelui din spate era montată centrala telefonică.
Portarul a apărut imediat, frecându-și mâinile. Fălcile păreau că-i pică drept de pe țeasta capului, dar ochii căprui (inclusiv cel care se uita pieziș în jos) aveau o expresie blândă.
— O să vezi că avem aici cele mai grozave mașinării, a spus el, arătând spre centrala telefonică. Avem fir direct la pompieri, la grajduri, la telegraf și la florărie. Avem patru mii de becuri electrice, să știi!
— Foarte modern!
— Cum ai călătorit? Vii din străinătate, nu?
— Da, din Anglia.
— Așa… domnul Douglas, șeful de șantier, mi-a zis să-ți arăt locurile pe-aici.
A condus-o în curtea folosită deocamdată de constructori și și-au croit drum printre cutiile de scule și mese de dulgherie pe care se aflau bucăți mari de lemn. Când și-a ridicat ochii, a apucat-o din nou amețeala. Curtea interioară părea prea mică față de clădirea uriașă din jur, dându-i senzația că pereții se vor dărâma peste ea.
Domnul Fitzroy a apucat-o ușor de cot ca să o sprijine. I-a arătat cu degetul în sus.
— Uite-acolo ai să stai, la ultimul etaj. Faină priveliște! După ce-or să pornească și lifturile n-o să mai trebuiască să te târăști pe scări. Să știi că lifturile astea sunt o noutate pentru clădirile de locuit din New York.
— Aveam și noi destule lifturi la hotelul din Londra unde am lucrat eu înainte.
— O să ți-l arăt pe-al nostru mâine, dacă vrei, a urmat el cu același avânt. Grozavă mașinărie! Merge cu apă, hidraulic cu totul.
Trebuie să fie cam țăcănit moșul, cum să existe un lift care să meargă cu apă? Dar era prea obosită să pună alte întrebări.
S-a simțit copleșită de oboseală. Namila asta bavareză, azvârlită așa, în pustiu, urma să fie casa ei. Ar fi făcut mai bine să fi rămas la Londra. Și-acum, în loc să-și fi văzut de viața ei tihnită, previzibilă, va trebui să ia totul de la capăt: să se deprindă cu configurația derutantă a clădirii și a orașului și cu obiceiurile neobișnuite ale Americii pe deasupra. Lumea care accepta să locuiască într-un astfel de loc era probabil disperată, neputând găsi locuințe în orașul propriu-zis, iar ea mai văzuse oameni disperați înainte de a începe să lucreze la hotelul Langham. Pretențioși meschini și nestatornici. Cel puțin în locurile în care lucrase înainte, oaspeții trebuiau să plece la un moment dat, îndreptându-se spre alte destinații. Dar locuitorii de la Dakota aveau să rămână permanent acolo.
— Până una alta, aș vrea să mă instalez și să mă odihnesc, domnule Fitzroy.
Au intrat pe o ușă din colțul stâng al curții interioare, pătrunzând într-un hol întunecat. Niște scări late de marmură se încolăceau în jurul liftului, cu balustrade ce păreau a fi niște șerpi ce se răsuceau în toate părțile. Nici urmă de căldura și frumusețea pereților crem și de strălucirea balustradelor de alamă de la hotelul Langham. Camera ei, aflată la ultimul etaj, la capătul unui coridor îngust de te cuprindea frica avea un pat mic, o masă și un scaun. Simplă, fără zorzoane, potrivită pentru servitori. Dar atenția i-a fost imediat atrasă de fereastră.
În garsoniera ei de la Londra, nu vedea pe fereastră altceva decât acoperișuri și cerul alburiu. Dar aici, în vârful celei mai înalte clădiri din împrejurimi vedea gospodării, și străzi, și chiar un râu mare în depărtare.
— Când e senin poți vedea munții Orange din New Jersey, i-a spus domnul Fitzroy.
În minte i-a venit portul Fishbourne și s-a mai îmbărbătat un pic la gândul că poate vedea o apă. Ce jalnic că simțea nevoia să se agațe de ceva, dar îi prindea bine.
— Dacă vrei un ceai sau ceva de mâncare înainte să te culci, să cobori la bucătăria de la subsol. Nu mai e nimeni altcineva pe-aici, așa că te descurci singură. Eu o să plec acasă peste vreun ceas și ceva, dar o să încui ușa de la intrare, așa că o să fii în siguranță.
— Nu mai stă nimeni aici?
— Dumneata ești prima angajată care locuiește aici.
A simțit un nod în gât la gândul că rămânea singură.
— Ai o lampă pe masă ca să te descurci după ce se lasă întunericul, a continuat Fitzroy, ridicând din umeri. Pot să mai rămân până mai târziu dacă ți-e frică.
Era frumos din partea lui.
— Nu, nicidecum, o să mă descurc.
Fiona Davis s-a născut în Canada și a crescut în New Jersey, Utah și Texas, fiind în prezent stabilită la New York. A absolvit College William and Mary și Facultatea de Jurnalism la Columbia University. După o carieră în actorie, apărând în producții de pe Broadway și în teatre locale, a lucrat ca redactor și scriitor specializat pe subiecte legate de sănătate, fitness, dans și teatru. Fiona Davis este autoare bestselling New York Times, iar romanele sale istorice au ca fundal clădiri reprezentative ale New Yorkului. Primul ei roman, The Dollhouse (2016), a fost Cartea verii în Time Magazine. I-a urmat romanul Adresa (The Address, 2018; Humanitas Fiction, 2023), Indie National Bestseller. În 2019 publică romanele The Masterpiece și The Chelsea Girls. Acestora le urmează Leii de pe Fifth Avenue (The Lions of Fifth Avenue, 2021; Humanitas Fiction, 2022), bestseller New York Times și Cea mai bună carte a verii în New York Post. În 2022 publică romanul The Magnolia Palace. Cărțile Fionei Davis au fost alese pe lista de lecturi „One Book, One Community“, iar articolele sale au apărut în publicații ca The Wall Street Journal și O, the Oprah Magazine. Romanele ei sunt traduse în peste 20 de limbi.
scrie un comentariu