La început este fiul inexistent. Domnul Cosaşu i se adresează cu „dragul meu”, marchează momentul – 40 de ani de la asasinarea lui Kennedy – şi intră într-o confesiune care promite a fi sinceră, despre mama inexistentă a fiului inexistent.
Ea, „femeia cu cei mai frumoşi ochi din lume”, căreia i-a cumpărat cândva drajeuri din coajă de portocală şi faţă de care sentimentele s-au cristalizat într-un mod de povestit nepoţilor: el îi ducea unei mătuşi din Filaret o sticlă cu drojdie de bere şi o franzelă albă; ea l-a luat scurt la rost: „Ce-i cu sticla asta?”, după care i-a propus să cumpere nişte smântână şi să împartă frăţeşte pâinea pe o bancă din Parcul Ioanid. Fiecare poveste de dragoste are ceva inedit în miezul ei, însă probabil nu multe relaţii se încheagă la o franzelă cu smântână pe o bancă din parc. Orice cititor ar muşca din acest viermişor gras, agăţat în vârful acului de domnul Cosaşu…
Începutul acaparant este urmat de o avalanşă de epistole, către acelaşi fiu inexistent, despre care aflăm că lucrează pentru o firmă de tăiat gheţari din Groenlanda, avalanşă în care tonul părintelui se schimbă rapid de la „dragul meu inestimabil” la „măi băiatule”, iar fiul nu refuză schimbul de monede, „gratulându-şi” tatăl, pe care îl consideră „anxios pisălog” şi îl abordează tranşant, fără complicaţii inutile, cu „domnule”. Tatăl îi reproşează că s-a dus unde „şi-au înţărcat vikingii iepele”, iar băiatul ajunge de acolo, de la capătul lumii, chiar în miezul lucrurilor: tocmai a primit un teanc de articole pe care tatăl le-a scris, în anii ’50, în „Scânteia tineretului”. Vreo 20 de articole sunt, conform părerii fiului inexistent, „într-adevăr îngrozitoare”. Tatăl se simte nevoit să (se) explice, să-şi justifice alegerile, chiar dacă în schimbul de scrisori din ce în ce mai ramificat intervine şi mama inexistentă care, la fel de directă ca şi atunci, în parc, îi reproşează: „Trebuia să-l trimiţi – scurt – la cărţile tale şi punct. În afara lor, un scriitor nu dă lămuriri”.
M-a distrat şi m-a cucerit jocul acesta imaginar, condus cum altfel decât ireproşabil de maestrul Radu Cosaşu. Succesiunea de epistole, care câştigă alţi şi alţi semnatari în timp ce mesajele sunt din ce în ce mai dificil de temperat – scriu, printre alţii, tatăl fostei logodnice a fiului inexistent (acum colonel la pensie) şi o inexistentă Veronică din Afula, care-l ia cu „Relule drag, m-ai topit!” – parcă are rolul de a readuce în atenţie „Supravieţuirile”, din care-şi trage nu doar autoironia şi autocritica, ci şi disecarea neostoită a opţiunilor (ca să nu zic justificarea unor alegeri de cândva, pe care unii le pot considera astăzi nedemne).
Acelaşi stil şi în partea secundă a cărţii, în care tot epistolar scrie un fost şef al cenzurii, către Oscar Rohrlich, „cel care de 40 de ani încearcă să-l sugrume pe scriitorul Radu Cosaşu din Bucureşti şi nu izbuteşte”. Domnul Rohrlich, ajuns „un ipohondru moral, pândit de o scleroză a sistemului autoironic”, este asaltat de scrisorile lui Reznicek, şeful fostei cenzuri, pe care-l zăreşte la un moment dat la o coadă, cu o sacoşă roşie în mâna stângă. Asta, după ce, la începutul primei părţi, când cu cristalizarea sentimentelor vizavi de cea care avea să devină soţia inexistentă, sacoşa în care tânărul Radu Cosaşu ducea franzela şi drojdia de bere fusese „albastră, da nailon”. Detalii, da, însă mie mi s-au părut semnificative, mai ales că, simpatizant al acelui Radu Cosaşu care scrie în Gazeta Sporturilor şi semna nu demult în Dilema Veche, mi-am încasat-o recent de la un cunoscut: „Cine, domle, Cosaşu? Păi nu ştii că acum câteva decenii făcea propagandă pentru ăia roşii?” Născut după cutremur, am tăcut. Mi-ar fi fost şi greu să leg ceva. Domnul Cosaşu o face de atâta timp şi pe unii tot nu i-a convins.
Radu Cosaşu (Oscar Rohrlich), Viaţa ficţiunii după o revoluţie, Editura Polirom, 2016, nr. pagini: 352
Cartea poate fi cumpărată de la:
Cronică publicată şi în revista Timpul, 31.05.2016. Fotografie reprezentativă de Florencia Viadana pe Unsplash.
scrie un comentariu