Fiecare poem este o lumânare pusă la capul arsurii-trup, fie şi în bucăţi dureroase, din seara prea neagră pentru simţurile tuturor. Văzul şi auzul şi mirosul au stat sub folie, arzând şi ele înăuntru, pe culoar, la uşa strâmtă-container. Lumânarea a petrecut, apoi, pe fiecare dintre cei duşi, câte unul, câte unul. Lumânări au fost cele de la „catapeteasma” cu morţii care se duceau dintr-o dată în lumea cealaltă cu geamătul nestins. Cei dragi „ardeau” odată cu aşteptarea, trădată în multe cazuri, ardeau ca nişte lumânări, scurşi de neputinţă şi durere.
Am pus lumânarea noastră a doua şi a treia zi în faţa unui „altar” de vieţi care trebuie că îşi găsiseră sufletul, aici fără trup, dacă trupul era însăşi arsura care mergea şi în gândul celor rămaşi în neputinţă şi urlet mocnit. Sau aşa am simţit-o chiar noi, cei neimplicaţi. Acolo, la Colectiv, portretele celor morţi, care se tot adăugau, mi s-au părut că, aşa „fumegânde”, fac o catapeteasmă, iar uşa-container îi ducea nu în noapte, ci în lumina de dincolo.
Bântuită de asemenea imagini, citind şi despre înmormântări, morţi succesive, poveşti rupte, parcă, în scurt, dintr-un jurnal de Svetlana Alexievich, primele cuvinte s-au făcut lumânare, de fapt câteva poeme, adunate într-unul singur („fiecare sac este frigul topit”), care a fost publicat în Ziarul de Duminică. Peste doi ani, geamătul din morţi şi vii împreună de la Colectiv (fiindcă nu-i mai puteam separa) m-a ajuns şi am scris, în notări de gând, de „simţiri”, celelalte poeme ale volumului Arsura umblă după trup. Abia aşa imaginile care ţineau strâns zilele şi nopţile lungi ale lui 30 octombrie 2015 într-un alt trup, de cuvinte, au ţâşnit ca să memoreze într-un pomelnic fiecare dintre „arsuri”. Strigătul acela chinuit al unei seri care ne înghiţise cuvintele pe loc era unul care mă bântuia, cu imaginile durerii neîncetate, ca un făcut întreţinute de morţile care continuau şi continuau.
Nu despre patetism sau vreun gest propagandistic e vorba, ci despre nevoia de a ne purifica de văzul, auzul, mirosul care fumegau, încă, în memorie sau vis, şi după mult timp de la tragedie. Scrierea am făcut-o ca la slujbă, cu imaginile destrupărilor ţinute înăuntru, aproape de rugăciune. Poemul final, numit chiar Catapeteasmă, intră în dicţia liturgică, una care se face cu simţurile, şi ale cititorilor, aduse la aceeaşi misă, cu acel cor de amintiri şi dureri care ţin atât de solist, autorul, cât şi de cei prezenţi, implicaţi, la şi prin lectura unui volum-recviem, atât cât ne ţine amintirea, ţinuta morală, dar, fiind vorba de literatură, de estetic.
Dacă se simte arsura umblând după trup ca într-un coşmar căruia nu îi poţi pune capăt, cel mult îi aşezi o lumânare/poem la capul/portretul/povestea de viaţă, nedrept întreruptă. Funcţia scrierii sau citirii nu este una de înfrumuseţare sau urâţire a momentelor amare „Colectiv”, ci una adânc poetică, a iluminării, ca şi cum slujba înhumărilor verbale s-ar face pe viu/pe rană/pe trupurile ajunse prea repede dincolo de… ele. Am notat senzaţiile şi imaginile din minte ca pe o „trezie” anume, aceea din pasivitatea noastră cea de toate zilele şi de toate… morţile care nu întreabă ce facem, ne apucă chiar şi în rugăciunile cele mai fierbinţi, mai „arse”.
Cu ocazia lansării volumului, s-a remarcat curajul de a-mi asuma inspiraţia cea realistă foarte, ca să spun aşa. În primul rând că nu curajul face arta, ci aşa-numita funcţie poetic(easc)ă. Despre temă am scris, totuşi, intuind posibile receptări pripite (atinse de propagandistic sau de multe, ştiute sau neştiute elemente personale, unele şi de înţeles, de necomentat, desigur) în argumentul de la căpătâiul volumului, şi nu întâmplător. Sigur nu a fost curaj, a fost doar „nevoinţă”. Aşa scăpam de „păcatul” de a fi contemporană (într-un fel şi vinovată prin vinovăţiile în lanţ şi, ca într-un blestem, neterminate) cu o asemenea tragedie; eliberarea mi s-a impus vrând-nevrând dinăuntru. Puteam să rămân la slujbă până la capăt sau doar să fiu prezentă, egoist, detaşat la o simplă pomenire. Ca şi la întunericul din participarea noastră, deformată fie din interes, fie din folosirea cuvântului ca armă cu „ţinte”, chiar dacă poemele din carte au şi săgeţi sociale, fireşte, dar în haină artistică, mai bine zis cathartică). Ţin să spun că chiar şi poveştile de viaţă (tipărite şi în moarte, deci binecuvântate în cele din urmă), aduse în clipa pomenirii explicite din poemul ultim, sunt, pentru mine, îndreptări la nedreptate. Aşa le-am simţit sub puterea/oficierea refrenului (preluat) liturgic: „Şi Doamne şi Doamne şi Doamne şi Doamne şi Doamne…”. Geamătul trupurilor, pe caldarâm, în sala de operaţie, la reanimare, în drum spre vreun spital străin sper să se simtă şi în versuri, dar să umble în viaţa cuvintelor mai mult eliberate de trupul/arsura cel/cea pământească.
Sursa foto: contul de Facebook Viorica Răduţă
Cartea este disponibilă pe libhumanitas.ro.
Viorica Răduţă debutează cu volumul de versuri Patimi după mine in 1998. Urmează: lipsa la psalmi (2000), Al 13-lea Iov (2003), Cînd amintirile, corpuri subtile (2007), Viaţa de apă de uscat (2008), Cam toţi murim (2010), Mama întreabă dacă stau pînă seara (2013), „Arsura umblă după trup” (2018). Publică romanele: Înainte de exod (1998), Irozi (2001), Hidrapulper (2007), În exod (2008), Mamamea moarte (2008), În două lumi (2013), Vremea Moroiului (2015) şi volumele de eseuri: Graalul fără Graal (2002), Interpolări şi Interpolări (2007). Colaborări cu poezie, proză, cronici la revistele Acolada, Ateneu, Argeş, Familia, Luceafărul, Prosaeculum, Spaţii Culturale, Viaţa Românească etc.
scrie un comentariu