„Vis febril” de Samanta Schweblin, roman finalist la Premiul Man Booker International, este în curs de apariţie la Editura Litera, în imprintul Carte pentru toţi. Traducerea din limba spaniolă: Lavinia Similaru.

Vis febril este primul titlu dintr-o listă entuziasmantă pe care o propune Editura Litera în Carte pentru toţi. Urmează: Winston Duru’ de Paul Beatty, Dorința de Richard Flanagan, dar și celebra serie Patrick Melrose de Edward St. Aubyn.

O tânără pe nume Amanda se află pe patul de moarte într-un dispensar de țară. Un băiat, David, este lângă ea. Ea nu e mama lui. El nu e copilul ei. Împreună, recompun o poveste tulburătoare despre suflete sfărâmate și despre puterea și disperarea unei familii.

Vis febril este un coșmar care se întrepătrunde cu realitatea, o poveste de dragoste, dar și o adevărată pildă de viață. Una dintre cele mai proaspete voci ale literaturii de expresie spaniolă, Samanta Schweblin scrie o poveste extraordinară și hipnotică, menită să ne țină captivi și să ne poarte în tenebrele unui univers imaginar șocant.

---

Frații Grimm și Franz Kafka fac o vizită în Argentina în povestea plină de umor negru a Samantei Schweblin, a unor oameni care par că au căzut într-o realitate alternativă. –J.M. Coetzee

Un mecanism narativ implacabil, în măsură să-l țină pe cititor captiv, cu sufletul la gură, un adevărat șoc electric pe care nici un cititor nu-l poate evita. –El Mundo

---

Fragment

Sunt ca viermii.

Ce fel de viermi?

Ca viermii, peste tot.

Băiatul e cel care vorbeşte, îmi spune cuvintele la ureche. Eu sunt cea care întreabă. Viermi în corp?

Da, în corp.

Viermi de pământ?

Nu, alt tip de viermi.

E întuneric şi nu pot să văd. Cearşafurile sunt aspre, se încrețesc sub corpul meu. Nu pot să mă mişc, spun.

Din pricina viermilor. Trebuie să ai răbdare şi să aştepți. Şi, în vreme ce aştepți, trebuie să găseşti punctul exact în care se nasc viermii.

De ce?

Pentru că e important, e foarte important pentru toți.

Încerc să încuviințez, dar corpul meu nu răspunde.

Ce se mai întâmplă în grădina casei? Eu sunt în grădină?

Nu, nu eşti, dar e Carla, maică‑ta. Am cunoscut‑o acum câteva zile, când tocmai ajunseserăm la casa pe care o închiriaserăm.

Ce face Carla?

Termină cafeaua şi lasă ceaşca în iarbă, lângă fotoliul pliant.

Şi mai ce?

Se ridică şi se îndepărtează. Îşi uită sandalele indiene, care rămân la câțiva metri mai încolo, pe treptele de la piscină, însă nu‑i spun nimic.

De ce?

Pentru că vreau să aştept să văd ce face.

Şi ce face?

Îşi pune poşeta pe umăr şi pleacă în costumul de baie auriu către maşină. Există un soi de fascinație reciprocă între noi două, iar prin contrast, scurte răstimpuri de repulsie; pot să le simt în situații foarte precise. Eşti sigur că e necesar să facem aceste observații? Avem timp pentru asta?

Observațiile sunt foarte importante. De ce sunteți în grădină?

Pentru că tocmai ne‑am întors de la lac şi mama ta nu vrea să intre în casa mea.

Vrea să te scutească de probleme.

Ce fel de probleme? Trebuie să tot intru şi să ies, iar şi iar, mai întâi după limonade, apoi după crema protectoare. Nu mi se pare că asta înseamnă să mă scutească de probleme.

De ce v‑ați dus la lac?

A vrut s‑o învăț să șofeze, a zis că dintotdeauna a vrut să învețe, dar, odată ajunse la lac, nici una din noi nu a avut răbdarea necesară.

Ce face acum în grădină?

Deschide portiera maşinii mele, se aşază la volan, cotrobăie o clipă prin poşetă. Eu îmi dau jos picioarele de pe fotoliul pliant şi aştept. E prea cald. După aceea, Carla se satură să tot cotrobăie şi apucă volanul cu amândouă mâinile. Stă aşa un moment, uitându‑se spre poartă, ori poate spre casa ei, mult mai încolo de poartă.

Şi mai ce? De ce taci?

M‑am fixat pe povestirea asta, o văd cât se poate de bine, dar uneori îmi e greu să avansez. Să fie oare de la ce‑mi injectează infirmierele?

Nu.

Dar am să mor peste câteva ore, are să se întâmple asta, nu? E straniu că sunt atât de liniştită. Pentru că, deşi nu mi‑o spui, eu o ştiu, şi, cu toate astea, e cu neputință să‑ți spui ție însuți.

Nimic din toate astea nu este important. Pier­dem timpul.

Dar e adevărat, nu? Că am să mor.

Ce se mai întâmplă în grădină?

Carla îşi sprijină fruntea pe volan şi umerii i se scutură puțin, începe să plângă. Crezi că am putea să fim aproape de punctul exact în care se nasc viermii?

Continuă, nu uita detaliile.

Carla nu face nici un zgomot, dar reuşeşte să mă convingă să mă scol şi să mă duc spre ea. Mi‑a plăcut de la început, din ziua când am văzut‑o cărând cele două găleți mari de plastic în soare, cu impunătorul ei coc roşcat şi cu salopeta din denim. Din adolescență nu mai văzusem pe nimeni purtând așa ceva şi am insistat cu limonadele, am invitat‑o să bem ceai mate în dimineața următoare, în cea următoare şi în următoarea de asemenea. Astea sunt detaliile importante?

Punctul exact este într‑un detaliu, trebuie să fii un bun observator.

Traversez grădina. Când ocolesc piscina, mă uit spre sufragerie şi o verific prin fereastră pe Nina, fiica mea, care doarme mai departe, îmbrățişându‑şi imensa cârtiță de pluş. Intru în maşină prin partea pasagerului. Mă aşez, dar las portiera deschisă şi cobor geamul, pentru că e foarte cald. Cocul mare al Carlei e puțin căzut, desfăcut pe o parte. Se reazemă de spătar, conştientă că sunt acolo, din nou lângă ea, şi mă priveşte.

– Dacă îți povestesc, zice, n‑ai să mai vrei să mă vezi.

Mă gândesc ce să‑i spun, ceva de genul „Carla, te rog, nu fi ridicolă“, dar în schimb îi privesc degetele de la picioare, încordate pe pedale, picioarele lungi, brațele slabe, dar puternice. Mă descumpăneşte că o femeie cu zece ani mai în vârstă decât mine este cu mult mai frumoasă.

– Dacă îți povestesc, zice, n‑ai să vrei ca el să se joace cu Nina.

– Dar, Carla, te rog, cum să nu vreau.

– N‑ai să vrei, Amanda, zice, şi ochii i se umplu de lacrimi.

– Cum îl cheamă?

– David.

– E al tău? E fiul tău?

Încuviințează. Fiul acela eşti tu, David.

Ştiu, continuă.

Îşi şterge lacrimile cu încheieturile degetelor şi îi zornăie brățările aurii. Eu nu te văzusem niciodată, dar când i‑am spus domnului Geser, administratorul casei pe care am închiriat‑o, că mă întâlnesc cu Carla, el m‑a întrebat numaidecât dacă te‑am cunoscut. Carla a zis:

– Era al meu. Acum nu mai e.

Am privit‑o fără să înțeleg.

– Nu‑mi mai aparține.

– Carla, un fiu este pentru toată viața.

– Nu, dragă, zice. Are unghiile lungi şi îndreptate spre mine, la nivelul ochilor.

Atunci îmi amintesc de țigările soțului meu, deschid torpedoul şi i le întind, cu tot cu brichetă. Practic mi le smulge din mâini şi parfumul cremei sale de protecție solară pluteşte între noi.

– Când s‑a născut, David era un scump.

– Bineînțeles, spun, şi îmi dau seama că acum trebuie să tac.

– Prima oară când mi l‑au dat să‑l țin în brațe, m‑am speriat foarte rău. Eram convinsă că îi lipseşte un deget. Susține țigara cu buzele, surâzând la acea amintire, şi o aprinde. Infirmiera a spus că se mai întâmplă uneori din cauza anesteziei, rămân sechele, iar până când n‑am numărat de două ori cele zece degete de la mâini, nu m‑am convins că totul ieşise bine. Ce n‑aş da acum pentru ca lui David să‑i lipsească doar un deget.

– Ce are David?

– Dar era un scump, Amanda, îți spun că era un scump. Zâmbea toată ziua. Cel mai mult îi plăcea să stea afară. Piața îl înnebunea, de mic. Ai văzut că aici nu se poate circula cu căruciorul. În sat, da, însă de aici până în piață trebuie să mergi printre casele de vacanță şi maghernițele de pe drum, e o pacoste cu noroiul, dar lui îi plăcea atât de mult, că până la trei ani îl duceam până acolo în brațe, douăsprezece cvartale. Când vedea toboganul, începea să țipe. Unde e scrumiera în maşina asta?

E sub bord. O scot din suport şi i‑o dau.

– Atunci David s‑a îmbolnăvit, cam la vârsta aia, acum vreo şase ani. A fost într‑un moment complicat. Eu începusem să muncesc la ferma lui Sotomayor. Lucram pentru prima oară în viața mea. Îi țineam contabilitatea, cică, dar ce făceam eu n‑avea nici o legătură cu contabilitatea. Să zicem că îi ordonam hârtiile şi îl ajutam să țină socotelile, dar mă distram. Mă duceam la autorități în sat, bine îmbrăcată. Pentru tine, care vii din capitală e altceva, aici pentru eleganță îți trebuie un pretext, iar ăsta era perfect.

– Şi soțul tău?

– Omar creştea cai. Aşa cum auzi. Era alt om Omar.

– Cred că l‑am văzut ieri când am ieşit cu Nina la plimbare. A trecut cu maşina, dar nu ne‑a răspuns la salut.

– Da, ăsta e Omar acum, zice Carla clătinând din cap. Când l‑am cunoscut încă zâmbea, şi creştea cai de curse. Îi ținea în cealaltă parte a satului, dincolo de lac, însă când am rămas însărcinată a mutat totul aici. Cea de aici era casa părinților mei. Omar spunea că atunci când o să dăm lovitura şi o să ne umplem de gologani, renovăm totul. Eu voiam să pun covor pe jos. Da, o nebunie ținând cont unde locuiesc, dar cât mi‑ar fi plăcut. Omar avea două iepe mame de lux, din care se născuseră Tristeza Cat şi Gamuza Fina, vândute deja, şi care alergau, mai aleargă şi astăzi, pe hipodromurile Palermo şi San Isidro. Apoi s‑au născut alte două şi un mânzuleț, dar numele lor nu mi le mai amintesc. Ca să‑ți meargă bine în afacerea asta, trebuie să ai un bun armăsar de montă, iar lui Omar i‑l împrumutau pe cel mai bun. A împrejmuit o parte din teren pentru iepe, a făcut o curte în spate pentru mânji, a plantat lucernă, iar după aceea, mai liniştit, a construit grajdul. Înțelegerea era ca el să ceară armăsarul şi i‑l lăsau două sau trei zile. Când se vindeau mânjii, un sfert din bani îi revenea stăpânului armăsarului. Înseamnă mulți bani, pentru că, dacă armăsarul e bun şi mânjii sunt îngrijiți cum se cuvine, fiecare poate fi vândut pe o sumă între 200 000 şi 250 000 de pesos. Astfel că aveam nenorocitul de cal la noi. Omar nu‑l scăpa din ochi toată ziua, îl urmărea ca un zombi şi socotea de câte ori montează fiecare iapă. Ca să plece, aştepta ca eu să mă întorc de la Sotomayor, şi atunci era rândul meu. Eu abia dacă îl spionam din când în când de la fereastra bucătăriei, îți închipui. Aşa se face că într‑o după‑amiază spăl vasele şi îmi dau seama că nu văd armăsarul de ceva vreme. Mă duc la cealaltă fereastră, şi la cealaltă, pe unde se vede până în spate, şi nimic: erau iepele, dar nici urmă de armăsar. Îl iau în brațe pe David, care făcea primii paşi şi în tot timpul ăla încercase să se țină după mine prin casă, şi ies. Nu sunt multe posibilități cu lucrurile astea, un cal e sau nu e. Evident, din vreun motiv, sărise peste împrejmuire. E neobişnuit, dar câteodată se întâmplă. M‑am dus până la grajd rugându‑mă la Dumnezeu să fie acolo, însă nu era. M‑am însuflețit gândindu‑mă la pârâiaş, care e mititel şi curge mai în jos. Un cal putea să se adape acolo şi nici nu‑l vedeai din casă. Îmi amintesc că David a întrebat ce se întâmplă, îl luasem în brațe înainte de a ieşi din casă şi mă ținea de gât, vocea îi era întretăiată de paşii mari pe care îi făceam dintr‑o parte în alta. „E colo mami“, a zis David. Şi acolo era armăsarul, se adăpa din pârâiaş. Acum nu‑mi mai spune mamă. Am coborât, şi David a vrut să‑l las jos. I‑am spus să nu se apropie de cal. Eu am făcut paşi mici către animal. Uneori se mai îndepărta, însă am avut răbdare şi curând a prins încredere. Am putut să‑l apuc de frâu. Ce uşurare, îmi amintesc perfect, am oftat şi am spus cu voce tare: „Dacă te pierdeam, pierdeam şi casa, nenorocitule“. Vezi, Amanda, asta e ca degetul care credeam că‑i lipseşte lui David. Îți zici „să pierd casa ar fi lucrul cel mai rău“, iar apoi constați că există lucruri şi mai rele, încât ai da casa şi viața ca să te întorci la momentul ăla şi să dai drumul animalului blestemat.

---

Samanta Schweblin (Buenos Aires, 1978) este o scriitoare argentiniană de limbă spaniolă. În 2002, Schweblin a publicat primul său volum de povestiri, El núcleo del disturbio, care a câștigat un premiu din partea Fondo Nacional de las Artes din Argentina și locul întâi la Concursul național Harold Conti. În 2008, a câștigat Premiul Casa de las Americas pentru volumul de povestiri Pájaros en la boca, iar în 2015 a publicat cel de-al treilea volum de povestiri, Siete casas vacías. Primul său roman, Vis febril (Distancia de rescate), a câștigat Premiul Tigre Juan 2015 și a fost nominalizat la Premiul Man Booker International 2017. În 2018 a publicat cel de-al doilea roman, Kentukis. Povestirile Samantei Schweblin au fost incluse în mai multe antologii, iar traducerile unora dintre ele au fost publicate în revistele The New Yorker și Granta. În 2010, a fost aleasă de revista Granta printre cei mai buni 22 de scriitori de limbă spaniolă sub 35 de ani. Scrierile sale au fost traduse în peste 20 de limbi, printre care engleză, germană, franceză, italiană, portugheză, sârbă și suedeză. Locuiește în Berlin.