Orlando Postuman este un volum despre iubire, o iubire care transcende subiectivitatea umană, pe care o regăsești în toate lucrurile și ființele care te înconjoară. Nóra Ugron deconstruiește și (re)construiește lumea prin iubire, folosindu-se de o confesiune feministă care articulează problematici legate de modul în care capitalismul și cultura patriarhală au contribuit atât la distrugerea vieții intime, cât și la distrugerea lumii.
„care va muri prima/ lumea sau iubirea/ pe care este mai greu să o ții în viață/ pe care este mai greu/ să o pierzi/ să o jelești/ pe care este mai greu/ să o amintești/ să o dorești/ să o scrii/ să o rescrii/ să reinventezi/ să reînmulțești/ care va/ renaște prima”, pp. 108-109
Poezia feministă explorează sentimente precum inadecvarea, revolta, furia față de normele patriarhale, care limitează experiența și performarea identității. Poemele Nórei sunt despre iubirea queer, durerea despărțirii, experiența și identitatea feminină, statutul autoarelor într-o societate patriarhală și capitalistă, dar și despre depășirea condiției umane și legăturile dintre uman și non-uman, chestionând astfel subiectivitatea umană. De altfel, o dimensiune importantă a volumului este critica adusă desensibilizării umane, lipsa de compasiune și empatie față de lumea înconjurătoare și atitudinea self-destructive a oamenilor. Orlando Postuman reprezintă o mărturie împotriva societății capitaliste și patriarhale, o revoltă față de atitudinea egoistă a omului și a modului individualist de a percepe realitatea din jur.
Universul personal al Nórei se reflectă în natură, fiind o comunicare între suferința personală și modul în care ființele non-umane interacționează cu noi, mai mult decât atât stabilește o comuniune a subiectivităților și vulnerabilităților umane și non-umane.
„o viespe a intrat prin geamul/ deschis/ și s-a cuibărit e t e r n/ în apa mea de baie/ */ nu știu dacă plantele/ adoptate de mine/ eu le salvez/ sau ele/ mă salvează/ pe mine”, p. 28; „Sper că nu e supărată/ că nu am mai venit./ Nimeni nu ne învață/ cum să explicăm/ pisicilor/ despărțirea”, p. 35.
De aceea, în întreg volumul iubirea pare să depășească planul uman, iubita fiind prezentă în fiecare atingere, fiecare spațiu sau ființă („enumeram obiectele camerei iubirii noastre,/ pisică, plante, rafturi, cărți, culori, culcușuri,/ încercam să enumăr cât mai multe,/ să le fotografiez,/ să devin un negativ din care oricând să pot reproduce/ un monument pentru ce a fost,/ să am o dovadă,/ să am acest colț mereu cu mine/ și pe mine,/ să rămân acasă cu tine”, p. 40), iar natura răspunde la acest stimul, fiind influențată de dispariția ei.
„Dorul meu pentru tine/ este planta de interior/ pe care încerc să o salvez./ Cele mai multe mor din cauza abundenței de apă./ Cum se poate iubi/ mai puțin?/ […]/ Când o plantă arată semne/ de moarte,/ de unde știi până când/ se poate salva?/ De unde știi că nu/ se poate salva?”, p. 26,
„nu erai tu/ ci plantele/ rădăcinile/ semințele/ din care cresc și se ating/ iubiri/ lumi”, p. 85.
În poeme precum fetița care se simte mereu inadecvată, Scrisoare pentru fete ca mine, Ars Piersica sau Orlando Postmodern este evidențiat sentimentul de inadecvare generat de societatea patriarhală, modul în care femeile și persoanele care nu se conformează normelor patriarhale sunt tratate într-o astfel de societate. Aceste poeme evidențiază modul în care contestarea normelor și valorilor patriarhale duce la alienare, respingere și discriminare.
„sunt fetița care se simțea mereu inadecvată/ fetița care nu vrea să se acomodeze regulilor societății/ sunt fetița care se simte mereu inadecvată/ fetița care știe că a se simți adecvată e o prostie”, p. 14;
„cavalera mică arsă/ îți e greu să ridici sabia/ să fii mereu en garde/ amintește-ți să-ți lași sabia JOS/ să te vadă lumea pe dos/ încet nu înseamnă eșec/ în ce ar trebui să te regăsești etern/ dacă nu există/ în lumea asta capitalistă/ nu lăsa să te doară, să te întristă/ viziunea lor nerealistă/ rezistă”, p. 16;
„Când eram mai tânără,/ mi-au zis Marii poeți, Patriarhii Literaturii,/ că: va veni Timpul/ când nu vei mai scrie/ despre Iubire,/ Tânjire/ și Pierdere”, p. 65;
„după ce Marii poeți m-au învățat/ de Rușine/ dacă nu Scriu despre Marile Suferințe ale Subiectului/ a.k.a. Bărbatului Alb Stăpân pe Lume”, pp. 79-80.
Poezia confesivă și expunerea problemelor personale sau a celor mai intime gânduri și experiențe a fost și încă este considerată de critica tradițională ca o formă poetică emotivă, non-intelectuală, personală și descriptivă, dar pentru critica feministă poezia confesivă este legătură dintre expresia poetică și schimbarea socială (Linda A. Kinnahan, Lyric Interventions). Poezia feministă explorează în mod explicit cele mai intime și traumatice experiențe din viața autoarelor, pentru că așa poate să conteste modul în care viața personală a fost dintotdeauna normată de factori politici (Rita Felski, Beyond Feminist Aesthetics). Nóra Ugron evidențiază în volumul ei că nu doar viața personală umană este afectată de deciziile Puterii, ci întreaga lume suferă din cauza capitalismului și a patriarhatului.
Orlando Postuman e dovada că iubirea e singura care poate să (ne) salveze și vindece de toate cutumele patriarhatului și capitalismului. Dimensiunea postumanistă și cea feministă fuzionează în volumul Nórei Ugron, subliniind astfel nevoia de decentralizare a subiectivității umane (în special a celei capitaliste și patriarhale), și îmbrățișarea pluri-subiectivității atât umane, cât și non-umane. („când mă veți jeli/ să jeliți moartea manifestată a/ capitalismului/ care ne costă milioane de vieți/ umane și non-umane/ care ne contaminează la toate nivelurile/ de la celulele individuale/ până în ecosisteme maritime întregi”, pp. 93-94).
Ars Piersica
Când eram mai tânără
mi-au zis Marii poeți,
Patriarhii Literaturii,
că: va veni Timpul
când nu vei mai scrie
despre Iubire,
Tânjire
și Pierdere.
Scrisul jurnalistic,
poeziile de dragoste,
sentimentalitatea Feminină
în Literatura Mare & Patriarhală
sunt subordonate
Filozofiei
& Raționalității
& Zvârcolirii
& Războiului
& Bărbatului.
Când eram mai tânără,
mi-au zis Marii poeți
că: mă interesează
despre ce vei scrie când nu
vei mai scrie despre Iubire,
când vei Trăi & Înțelege mai bine [?]
Mi-era un pic
Rușine
că sunt așa Slabă
și versurile mele sunt lipicioase
versuri de Dragoste & Durere,
mi-era un pic
Rușine,
că eu de fapt Citeam
& Înțelegeam
& Analizam
Filosofia
Teoria Literaturii
Teoria Critică
Teoria Politică
[…][…][…][…]Luptam
& mă Mobilizam
ÎMPOTRIVA
Capitalismului
Statului
Patriarhatului,
mi-era un pic
Rușine
să scriu doar Emoții,
când am vrut să fiu
Radicală
& am muncit & am citit & nu am mai scris.
Acum a venit timpul
să scriu despre iubire,
să scriu iubire radicală,
scriu tânjire și pierdere,
scriu durere,
că AM TRĂIT și AM ÎNȚELES [?]
că-mi bag pula în Capitalismul Bărbatului și Bărbatul Capitalismului,
distrug capitalismul,
deconstruiesc bărbatul,
lupt cu statul
prin IUBIREA mea,
prin TÂNJIREA mea,
prin PIERDERILE mele,
DUREREA mea distruge totul
și nu mi-e rușine.
Nóra Ugron, Orlando Postuman, Editura frACTalia, anul publicării: 2022, nr. pagini: 132
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă: Juan Martin Lopez / Unsplash
scrie un comentariu