Le-am adresat câtorva scriitori de azi două întrebări legate de rescriere: De câte rescrieri au parte textele dvs. până să le consideraţi bune de publicat? Cât timp alocaţi rescrierii ori refacerii textelor în comparație cu documentarea pentru ele și scrierea lor la prima mână?
Cum am primit unele răspunsuri mai ample decât mă aşteptam, am ales să distribui scriitorii, câte trei, în ordinea primirii textelor. Astăzi, citiţi penultimul episod, iar mâine seria va fi completată de ultimii doi scriitori.
Diana Geacăr: Îmi place foarte mult să rescriu. Abia atunci simt că scriu cu adevărat
Am o dorință care se ține scai de mine de când mă știu. A devenit o obsesie. Vine din copilărie, când era doar o curiozitate, un lucru pe care aveam ocazia să-l încerc în vacanțele petrecute la țară. Îmi amintesc că pe atunci nu-mi ieșea prea bine. Asta mă îndârjea și mai tare, trăgeam aer în piept, apucam strâns coada de lemn și apăsam cu piciorul tare, tare pe fier, până când auzeam pământul pârâind sub mine. Simt foarte des dorința asta, să dau cu sapa – o nevoie de muncă fizică, am aflat în timp, tipică şi benefică personalității obsesionale. Să am o grădină în care să-mi petrec diminețile și serile. Să sap, sa semăn, să plivesc, să stropesc cu apă vietățile verzi.
Când scriu ceva, fie poezie, fie proză, știu că după ce o termin o s-o las o vreme în pace, să văd ce mai răsare din ea. Se poate să scape cu puține modificări. Drept să spun, rareori simt satisfacție când un text îmi iese din prima încercare. Parcă nu am muncit suficient. Parcă nu m-am straduit. De regulă muncesc mult la texte, rescriu fragmente sau versuri, adaug altele, înnod fire narative, adaug sau scot detalii. Nu știu de câte rescrieri au parte textele mele, dar știu că-mi place mult să fac ăsta. Într-o poezie, un cuvânt mutat pe versul următor poate, bineînțeles, să creeze diverse efecte. O imagine poate să răstoarne mintea cititorului dacă reușești s-o prinzi în cât mai puține cuvinte. Într-o proză, un nou detaliu poate să îmbogățească lumea interioară a personajului, sau poate să curbeze traiectoria poveștii și să trimită cititorul într-un alt plan – în fantastic, să zicem. De câte ori vizitez un text scris cu ceva timp în urmă, îi mai adaug un nivel de lectură. Îmi plac amestecurile de genuri, de realități și de discursuri, îmi place să caut și să folosesc mijloace neconvenționale pentru a spune o poveste. Are Lydia Davis o proză scrisă ca o lecție de franceză (French Lesson I: Le Meurtre), în care, prin cuvintele și propozițiile alese ca exemple, introduce personaje și construiește o poveste despre o posibilă crimă. Înainte să o citesc pe Lydia Davis, am scris și eu vreo două proze care arată ca niște pagini dintr-un oracol, cu întrebări și răspunsuri, iar pe una dintre ele, Dacă n-ar fi fete, am inclus-o în volumul de proză scurtă Cine locuiește la subsol (Paralela 45, 2018). Sau, cum spunea Terry Pratchett, un alt scriitor pe care îl ador, nu trebuie să inventezi un univers de la zero, e de ajuns să privești lucrurile din jur dintr-un alt unghi.
Am scris și rescris volumul de poezie Dar noi suntem oameni obișnuiți (Cartea Românească, 2017) în vreo doi ani. Nu-mi mai amintesc cât am lucrat la primele două volume de poezie, dar știu că pentru Frumusețea bărbatului căsătorit (Vinea, 2009) am făcut multe vizite la Grădina Zoologică. În Cine locuiește la subsol au intrat prozele pe care le-am scris și rescris timp de zece ani. Dar romanul meu pentru copii Ce văd dragonii (Polirom Junior, 2019) a avut cel mai lung drum. Acum mult timp, pe când aveam douăzeci de ani și trebuia să stau câteva luni în casă din cauza unei probleme de sănătate, m-am apucat să scriu un roman pentru copii. În imaginație mi-e cel mai bine. L-am și terminat, nu am făcut nimic cu el până acum, dar m-am apucat de câțiva ani să-l rescriu și îmi doresc mult să-l public. Prin 2012, când s-a îmbolnăvit tatăl meu, m-am apucat să scriu un alt roman pentru copii, dar în care au ajuns personajele din romanul scris la douăzeci de ani. Izma, Omăt, Bruma, Mugur, dragonul Smoc-gălbui, fantoma care vorbește limba păsărească sunt personaje de acolo, dar povestea e alta, iar Spaimele cu care se luptă ei arată altfel. L-am terminat prin 2017 parcă, la doi ani după moartea tatălui meu.
Poezie sau proză, prima variantă pe care o scriu e rareori cea finală. De obicei, prima variantă e doar primul strat. Un schelet. O idee care mi s-a copt de ceva timp în minte și a cerut să fie scrisă. Nu simt cine știe ce satisfacție după ce scriu prima variantă. Dar simt o mare satisfacție când mă așez iar în fata laptopului, pun degetele pe taste și apăs tare, tare cu mintea ca să afânez textul.
Îmi place foarte mult să rescriu. Abia atunci simt că scriu cu adevărat. Abia atunci mă simt un creator. Un creator-săpător.
Camelia Cavadia: Editarea finală îmi aduce cele mai mari satisfacții, dar și cele mai mari apăsări
După cele trei cărți scrise și publicate până acum, mi-am dat seama că de fiecare dată am urmat (fără să-mi impun) același tipar. Chiar și acum, când sunt în proces de scriere la cea de-a patra carte, observ că merg pe același drum. Prin urmare, la mine lucrurile se întâmplă cam așa: pe parcursul săptămânii mă gândesc intens la carte, la ceea ce urmează să scriu, la drumul pe care îl are de parcurs fiecare personaj, iar sâmbăta și duminica – singurele zile în care găsesc răgazul de a scrie efectiv – încerc să așez pe hârtie tot ce am pritocit de-a lungul acelei săptămâni. Sâmbăta scriu, exact așa cum îmi vine, fără să editez prea mult. Scriu cu sete, de parcă aș simți nevoia să descarc undeva ceea ce am acumulat în zilele precedente. E cea mai prolifică zi dintre toate zilele săptămânii, dar, cumva și cea mai haotică. Pentru că uneori e mai mult decât pot duce. Și o să explic de ce. Când mă așez sâmbătă dimineața în fața calculatorului, uneori mi-e greu să aleg din tot ceea ce am gândit în săptămâna respectivă lucrurile pe care vreau să le păstrez în carte. Alteori, se întâmplă ceva și mai ciudat: uneori am impresia că am și scris unele scene/dialoguri la care m-am gândit atât de mult. E ca și cum povestea ar fi luat-o înainte, iar eu aș fi mereu cu un pas în urma ei.
Nu încep să scriu duminică până nu recitesc ce-am scris sâmbătă și editez acolo unde nu-mi place cum sună, adaug sau șterg pasaje care lipsesc sau sunt în plus. Duminica scriu tot cu un fel de disperare – mai blândă, mai domoală, însă – izvorâtă din mâhnirea că iar au trecut zilele de scris. Poate că, dacă aș avea mai mult timp pentru mine, nu m-aș mai confrunta atât de des cu frustrarea de a nu putea scrie atunci când mi-ar plăcea s-o fac, atunci când mă simt inspirată.
Pentru mine, partea frumoasă a scrierii unei cărți începe în momentul în care am finalizat-o, „la prima mână”, cum îmi place mie să-i spun. Dacă îmi permite timpul, o las puțin să se așeze, încercând să mă detașez de ea cât mai mult. N-aș putea să predau niciodată o carte în această formă, pentru că este departe de ceea ce numesc eu forma finală. Când mă reapropii de ea, îmi propun să o fac exact ca un cititor. Citesc cu voce tare, înlocuind, schimbând, adăugând, până mi se pare că fiecare frază cântă. Dacă nu reușesc să fac asta, subliniez cu roșu și revin asupra ei mai târziu.
Editarea finală e cea care îmi aduce cele mai mari satisfacții, dar și cele mai mari apăsări. Pentru că rezultatul trebuie să fie cât mai aproape de felul în care mi-am dorit să iasă cartea. Iar asta e greu de obținut. Pentru că întotdeauna simt că aș putea îmbunătăți. Întotdeauna e loc de mai bine. Recitesc și editez până la saturație. Am spus-o și o mai spun: cred că dacă nu trebuia să predau manuscrisul la „Vina”, încă mai scriam și acum la ea.
Adina Popescu: Rescriu cu dexonline deschis în bară
Rescriu, în funcție de text, sînt texte la care lucrez mai mult, la altele nu lucrez aproape deloc. Aproape niciodată nu-mi rescriu articolele, din păcate predau rubrica mea săptămînală de la „Dilema veche” aproape în ultimul moment și nu am timp de așa ceva. Probabil că nu sînt singura, în jurnalism/publicistică nu prea văd rostul rescrierii dacă poți scrie un text coerent cap coadă, articolul apare, e citit, e uitat, i se pune cruce, săptămîna viitoare vei scrie oricum altul. Nu există aceleași pretenții de stil ca în literatură. Dar sînt și texte ficționale la care nu lucrez foarte mult, cum au fost cele din „Povestiri de pe Calea Moșilor” sau cele pe care le scriu acum pentru un volum asemănător „Vine vacanța cu trenul din Franța”, despre vacanțele din comunism. Acolo, mai important a fost să găsesc vocea naratorului și să rămîn consecventă în ceea ce o privește, apoi am avut sentimentul că povestirile se scriu singure, de la sine. Desigur, recitesc de cîteva ori, scot paragrafe întregi, schimb cuvinte pe alocuri, însă nu lucrez prea mult pe stil.
Cu totul altfel a fost la trilogie – „O istorie secretă a Țării Vampirilor” unde am rescris foarte mult, am rescris cîte un capitol și de zece ori. În primul rînd, pentru că era vorba de roman și de un volum mare de text, cu mai multe paliere de lectură. Încă am probleme cu acțiunea, uneori mi se pare că nu e suficient de dinamică, citesc cu voce tare – dacă mă plictisesc în timp ce citesc, rescriu. Rescriu cu dexonline deschis în bară, verific cuvinte, caut sensuri și sinonime. În ceea ce privește trilogia (care e o carte pentru copii în măsura în care Terry Pratchett e pentru copii), mi se pare că uneori stilul e mai important decît povestea, încă descopăr în primele două cărți care au fost deja publicate cuvinte sau formulări care mi se par nefericite, „burți”, „lungimi” etc. Sînt chestiuni de bucătărie ale scrisului pe care uneori cititorii le observă alteori nu. De exemplu, eu n-am putut termina „Corecții” a lui Frenzen pentru că mă enerva cît de lucrată, șlefuită, etc. era fiecare frază (a avut ce face în 10 ani!), așa că îmi dădea senzația de artificial, dispărea naturalețea scrisului.
Credit foto Camelia Cavadia: Alina Sin; credit foto Adina Popescu: Ema Cojocaru, bookaholic
Despre rescriere, vor mai povesti: Radu Găvan şi Vasile Ernu.
Citiţi şi ce au scris despre rescriere: Radu Țuculescu, Nicolae Stan şi Tatiana Ţîbuleac, Dan Stanca, Şerban Tomşa şi Andreea Răsuceanu, Simona Antonescu, Cornel George Popa şi Marian Ilea, Irina Georgescu, Iulian Popa şi Dumitru Crudu, Dan Ciupureanu, Marian Coman şi Michael Haulică, Alina Pavelescu, Flavius Ardelean şi Mihai Radu
scrie un comentariu