Aflat în pregătire la Editura Humanitas în Seria Scriitori români contemporani, romanul “Dinţii ascuţiţi ai bineului” va fi lansat pe 10 mai, ora 19, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu.
Bogdan Răileanu e una dintre cele mai puternice voci tinere ale momentului, iar Dinții ascuțiți ai binelui e un roman dur, autentic, pe două planuri surprinzător alăturate. Pe de o parte este romanul unei părți a lumii interlope bucureștene, care se ocupă de mafia cimitirelor și de tot felul de alte afaceri obscure, o lume dură și sângeroasă, o poveste scrisă cu mult umor și totodată cu o mare doză de umanitate, de înțelegere profundă a celuilalt. Al doilea plan este o poveste despre viața călugărilor de la o mănăstire din Prahova, scrisă cu multă originalitate. Cele două planuri se întâlnesc când Maldini, cămătar lipsit de scrupule, dar sentimental și religios, se îmbolnăvește de cancer și își caută refugiul în credință.
Bogdan Răileanu s-a născut pe 11 iunie 1980 la Buftea. A absolvit Facultatea de Jurnalism din cadrul Universității din București. În 2015 a debutat cu o povestire în revista Iocan, ulterior publicând proză scurtă și în alte reviste literare. Volumul său de debut, Tot spațiul dintre gândurile mele (Polirom), a fost lansat în toamna trecută la Gaudeamus.
– FRAGMENT –
— Am văzut poarta deschisă şi am zis să intru. Am mai sunat la poartă, dar nu am găsit pe nimeni niciodată. Dar pot să trec şi mâine seară, că văd că sunteţi ocupaţi, spuse părintele privind spre Doiaru care îşi tampona faţa cu un prosop plin de sânge.
— Da, părinte, treceţi mâine seară, se ridică repede Dumitru să îl conducă spre ieşire.
— Cu ce aţi venit, părinte? Cu botezu’, cu aghiazma că parcă astea erau în ianuarie la Bobotează, se uită Maldini la părinte.
— Nu, dragă domnule, am venit cu cerşitu’, că aşa facem noi, preoţii, zilele astea. Avem turla bisericii care a fost afectată de un incendiu înainte de Crăciun şi trebuie sa refacem toată catapeteasma pentru că s-au pierdut picturi valoroase în incendiu şi ne rugăm la Dumnezeu pentru credincioşii noştri enoriaşi care ne ajută. Fiecare după cum poate, spuse părintele cu umilinţă şi o uşoară ironie în glas.
— Şi cât aveţi nevoie pentru turla asta? Ia, intraţi puţin să stăm de vorbă că mai adineaori vorbeam de Dumnezeu, nu, domnu’ Doiaru? îl invită Maldini pe părinte în casă.
— Dar ce a păţit domnul la faţă? privi îngrijorat părintele spre Doairu.
— I-a căzut un ghiveci de flori în cap. N-a avut noroc în viaţă, spuse serios Maldini.
— Aoleo, ferească Dumnezeu! Nu vorbiţi aşa. Dacă pot să ajut cu ceva să spuneţi, că la biserică ţinem slujbe pentru orice beteşug, se oferi părintele.
— Părinte, luaţi un loc. Spuneţi cu turla. Cât vă trebuie, întrebă Maldini în timp ce restul priveau încremeniţi la preotul care se aşezase în fotoliul de piele.
— Domnul meu, după puterea fiecăruia. Bătrânii sunt mai darnici cu noi, că se gândesc la mântuire mai mult ca cei tineri şi din puţinul lor ne ajută de fiecare dată. Chiar acum vin de la doamna Donose care stă la numărul 39 şi a ajutat biserica cu 100 de lei din pensia dumneaei. Vă daţi seama? făcu părintele.
— Cât exact mai aveţi nevoie? reveni la subiect Maldini.
— Nu ştiu să vă spun, că nu am făcut o evaluare. Noi plătim pictorii şi restauratorii în tranşe. Când mai strângem nişte bani, îi chemăm, şi aşa până o să terminăm.
— Părinte, uitaţi aici 100 de lei şi de la mine, scoase Maldini o bancnotă din buzunar, şi mai aveţi aici încă cinş’pe mii de Euro, nu, Doiarule? spuse Maldini întinzându-se după punga cu bani aruncată pe jos.
— Sunt douăşcinci de mii cu dobânda ta, răspunse Doiaru cu faţa căzută de uimire.
— Douăş’cinci de mii, părinte. Ajung? Euro, părinte, spuse Maldini zornăind punga cu bani.
— Nu ştiu cum, dar cum să facem. Nu mă aşteptam, se bâlbâi preotul cu ochii la pungă.
— Ştiţi cum facem cu banii ăştia? Vi-i dau să-i folosiţi acum, să vă faceţi treaba şi puteţi să strângeţi în continuare cu ţârâita de la oameni. Când aveţi o tranşă mi-i daţi înapoi. Nu trebuie să vă grăbiţi. Până mor eu avem timp, spuse Maldini râzând cu toţi dinţii spre Dumitru care nu înţelegea nimic.
— Adică vreţi banii înapoi? întrebă părintele.
— Când oi muri, părinte. Până atunci foloseşte matale banii la biserică.
— Să ştiţi că noi nu obişnuim să luăm bani cu împrumut. Biserica nu are venituri şi trăim doar din mila oamenilor, încercă părintele să clarifice lucrurile privind spre toţi cei din cameră. Noi primim cu dragă inimă donaţii.
— Adică vreţi toţi banii ăştia degeaba? Asta vreţi să spuneţi.
— Să mă ierte Dumnezeu, eu nu vreau nimic. Vă spuneam doar că la biserică oamenii fac donaţii din dragoste pentru credinţă şi Dumnezeu, bătu în retragere părintele.
— Ai auzit, bă, Doiarule, alţii nu primesc nimic de la Dumnezeu toată viaţa lor şi tot îşi dau pensia la biserică, iar ţie, care ţi-a dat Dumnezeu bani, te superi şi vii cu sportivii după tine, se uită Maldini spre Doiaru şi aruncă o monedă de 50 de bani spre el.
— Pe mine vă rog să mă scuzaţi, dar cred că trebuie să plec. Cred că pentru moment e suficient dacă donaţi şi o sută de lei fără nici un fel de obligaţie din partea bisericii, şi bineînţeles că vă vom pomeni la slujbă pe dumneavoastră şi familia dumneavoastră, dădu părintele să se ridice.
— Staţi, părinte, să vedem cum facem cu banii ăştia. Că mie mi-au adus numai necazuri. Deci io vă dau douăş’cinci de mii, donaţie, cum vreţi, dar trebuie să îmi daţi şi dumneavoastră ceva, ca să ştie lumea că aţi fost ajutat şi poate oamenii iau ca exemplu şi mai primiţi şi alte donaţii d-astea mari. Ştiţi ce mă gândeam? Ca să fie exemplul în faţa oamenilor cum am văzut la o mănăstire. Să ne daţi două locuri de veci în curtea din faţa bisericii pentru mine şi prietenul meu Doiaru, pentru când o muri fiecare.
— Domnul Doiaru locuieşte în aceeaşi parohie cu dumneavoastră, adică cu a bisericii? întrebă preotul.
— Îl mutăm dacă nu locuieşte. Dar înţelegeţi ce vreau să zic? O parte din bani sunt ai mei, o parte ai lui, şi cred că merităm amândoi un loc de veci pe lumea asta. De ce să nu fie în curtea bisericii pe care am ajutat-o cel mai mult? Aţi mai avut donaţii aşa de mari? întrebă Maldini.
— Nu în ultimii ani, adevărul e că nu. Dar trebuie să mă consult şi cu celălalt preot să vedem cum facem cu locurile de veci, pentru că locurile de veci din curtea bisericii sunt rezervate pentru cei mai cuvioşi sfinţi părinţi şi pentru ctitorii bisericii, cei care au fost un exemplu pentru noi, spuse părintele. Dumneavoastră aveţi dreptate. Unele mănăstiri le oferă loc pentru odihna de veci celor mai milostivi dintre binefăcătorii lor. Şi noi avem deja în faţa bisericii trei morminte în care se odihnesc ctitorii actualului lăcaş, dar sincer să vă spun nici nu ştiu cum se procedează.
— Vă spun io cum se procedează. Luaţi banii şi trec zilele astea pe la dumneavoastră pe la biserică să discutăm. Unde e biserica? întrebă Maldini întinzând punga cu bani spre preot.
— Este biserica Sfântul Grigorie pe Calea Plevnei. E o biserică veche, cu tradiţie, reconstruită în vremea lui Carol I, când o familie de boieri creştini au ajutat la ridicarea unei biserici de piatră. Cu timpul a suferit şi nu cred că a fost eveniment major din ţara asta care să nu o afecteze. Cutremurul din ’40, cutremurul din ’77, pe urmă revoluţia, pe urmă câte şi mai câte, dar de fiecare dată oamenii ne-au ajutat şi cu voia lui Dumnezeu am ţinut puternice biserica şi credinţa, declamă părintele punând mâna pe punga de bani şi deschizând-o.
— Lăsaţi, părinte, că îi număraţi acasă. Dacă Doiaru zice că sunt douăşcinci de mii, atunci atâta aveţi acolo, spuse Maldini ferm.
— Da’ de ce ţineţi banii ambalaţi în folie de plastic? scoase părintele din pungă un teanc de bani înveliţi în folie.
— Nu ştiu, aşa i-a scos domnul Doiaru de la bancă, spuse Maldini privind spre Doiaru care se albise la faţă.
Părintele puse banii la loc în pungă şi o împături cu grijă, apoi o îndesă în geanta de piele pe care o avea cu el. Din buzunarul sutanei scoase suta de lei pe care i-o dăduse Maldini şi o puse între paginile unei Biblii lângă altă sută de lei şi se ridică aranjându-şi ţinuta. Scoase un portofel voluminos din buzunarul sutanei şi îl desfăcu. Din el extrase mai multe iconiţe cu Sfântul Grigorie trase în plastic şi alese două. Restul le puse la loc.
— Nu mi-aţi spus cum vă numiţi ca să ştiu pe numele cui trec donaţia, spuse părintele întinzând către Maldini şi Doiaru câte o iconiţă. E Sfântul Grigorie Teologul, mare înţelept care a spus că Dumnezeu trimite darurile sale cu bucurie mai mare decât cea cu care le primesc oamenii.
— Ion Maldini Fieraru, dar toată lumea îmi spune Maldini pentru că i-a plăcut lu’ tata cum juca Maldini, spuse cămătarul uitându-se la iconiţă.
— Deci domnul Maldini şi domnul…? se uită spre Doiaru.
— Grigore Smarandache, spuse cu vocea stinsă Doiaru.
— Grigore, ca pe Sfântul nostru. Uitaţi o icoană şi să vă rugaţi mai des că ajută, să ştiţi, minuni se mai întamplă chiar şi în zilele noastre, spuse părintele.
— Puteţi să îl treceţi Doiaru, că aşa îl ştie toată lumea, completă Maldini.
— Să vă ajute Dumnezeu şi vă aştept la biserică, spuse părintele dând să plece.
— Părinte, ne arătaţi şi nouă un act de identitate? interveni Dumitru alertat de faptul că preotul pleca din casă fără ca nimeni să ştie măcar cum îl cheamă.
— Pentru ce? se opri preotul în mijlocul camerei uitându-se spre Maldini.
— Să ştim de unde să vă luăm, părinte. Că io am văzut multe jmecherii la viaţa mea, continuă Dumitru, şi nu ştiu unde plecaţi cu purcoiu’ ăsta de bani.
Părintele scoase buletinul şi îl întinse spre Dumitru care îi făcu repede o poză cu telefonul.
— Eu am încredere în tine părinte, îi puse Maldini o mână grea pe umăr preotului şi îl conduse până la uşă.
Recepţia era plină de fum de ţigară. O fată intră şi începu să măture în linişte pământul şi rămăşiţele ghiveciului din care Crinul Păcii încă mai purifica cu ultimele forţe aerul din cameră. Doiaru fuma privind pierdut printre rotocoalele de fum şi îşi trăgea din când în când mucii plini de sânge strângând în mână cu putere telefonul care îi vibra în buzunar. Între timp mugurii socului din curtea vecinului crescuseră încă jumătate de milimetru în aerul plăcut gâdilător al primăverii. O jumătate de lună sclipea în tabla maşinilor de intervenţie ale DIICOT. Un subofiţer de jandarmerie sui printre lăstarii socului şi sări în curtea casei lui Maldini. Deschise poarta şi făcu loc întreg plutonului de intervenţie care ocupă curtea. Cămătarul se aşeză pe canapea lângă Doiaru, picior peste picior, şi-l întrebă dacă simţea şi el mirosul de căcat care invadase camera în timp ce uşa de la intrare se dădu violent de perete.
scrie un comentariu