Membră a unei comunităţi etnico-religioase din Irak, cea a yazidiţilor, Nadia Murad a fost luată prizonieră de ISIS acum câţiva ani, împreună cu toate femeile şi copiii din satul său natal, Kocho.
Pe când toţi bărbaţii erau ucişi, iar băieţii trimişi în tabere pentru îndoctrinare, femeile au fost alese şi duse cu diverse transporturi în centre ISIS, de unde aveau să fie preluate ca sclave sexuale.
Nadia a fost violată de nenumărate ori şi plimbată între lideri ISIS care au supus-o la tratamente incredibile, inumane, până când a reuşit să fugă, iar cu ajutorul unei familii din Mosul, să treacă graniţa spre Kurdistan.
„Violul era cel mai rău. Ne golea de umanitate şi făcea imposibile gândurile de viitor – să ne întoarcem în societatea yazidită, să ne mărităm, să facem copii, să fim fericite. Ne doream să ne ucidă mai degrabă.”
Genocidul din Kocho şi tragedia familiei Nadiei Murad a ajuns cunoscută în toată lumea, în speranţa că lumea va reacţiona. Nadia Murad a reuşit să fugă şi să renască după uciderea fraţilor ei, după dramele trăite de ea şi surorile ei, după moartea mamei, şi să scrie o carte care şochează nu prin forţa ei narativă, ci prin întunericul şi urletele pe care le găseşti printre rânduri.
Cartea Nadiei Murad creşte lent în intensitate, pentru că ea a vrut să descrie mai întâi cum stătea situaţia în locurile sale natale înainte de extinderea ISIS. Chiar spune la un moment dat că nu ar fi vrut să trăiască în altă parte decât în sătucul ei:
„…indiferent de greutăţi, n-am vrut niciodată să trăiesc altundeva decât în Kocho. Poate că uliţele se umpleau de noroi iarna, dar nimeni nu trebuia să meargă departe ca să-i vadă pe cei pe care îi iubea cel mai mult.”
Cea mai puternică parte a cărţii este cea în care Nadia Murad redă într-un soi de reportaj răpirea ei, agresiunile la care a fost supusă şi fuga. Aici, dai pagină după pagină aşa cum urmăreşti episod după episod dintr-un serial TV. Empatizezi cu Nadia, îi simţi suferinţa şi o înţelegi.
Ceva mai încolo, după fugă, scriitura capătă un uşor aer melancolic, la fel de dureros, atunci când Nadia spune că s-a întors în locurile natale şi le-a regăsit sfârşite. Şcoala şi casa ei, umbre ale locurilor în care zâmbea cu ceva vreme în urmă, au făcut-o să-şi înţeleagă menirea şi faptul că ea, pentru că a supravieţuit, are un rol.
„Dorul pentru un loc pierdut te face să simţi că şi tu ai dispărut.”
Pentru că a dat glas dramei comunităţii yazidite – a fost invitată să ţină discursuri în întreaga lume – şi pentru curajul de a-şi fi repovestit suferinţele, Nadia Murad a primit în acest an Premiul Nobel pentru Pace. Cartea ei îţi rămâne în minte. Rămâi mai ales cu imagini ale episoadelor pe care le descrie, cum era violată, cum a reuşit să fugă, cum a bătut la o poartă sperând ca oamenii de dincolo de ea să o ajute, cum şi-a regăsit o parte dintre cei apropiaţi…
Cărţile de acest gen nu au nevoie de artificii stilistice. Ca aici, faptele sunt suficiente pentru a te marca. Iar în „Eu voi fi ultima” vei găsi din plin fapte care vorbesc despre o lume crudă, în acord cu cele mai negre coşmaruri.
„Eu voi fi ultima. Povestea captivităţii mele şi lupta mea împotriva Statului Islamic”, Nadia Murad, Jenna Krajeski, Amal Clooney, Editura Polirom, 2018, număr pagini: 312, traducere de Irina‑Marina Borţoi
scrie un comentariu