Editura Trei şi citestema.ro vă oferă un fragment din romanul „Biografia lui X”, de Catherine Lacey, recent publicat în colecţia Anansi Contemporan din cadrul Anansi. World Fiction (Editura Trei). Traducerea este semnată de Mariana Piroteală.
„Un roman important și cu adevărat curajos.” – The New York Times
Când X, o artistă și scriitoare carismatică, se stinge din viață, văduva ei, C.M. Lucca, înnebunită de durere, hotărăște să scrie biografia femeii pe care a divinizat-o. Deși X a trăit sub semnul celebrității, a avut grijă ca viața privată să-i rămână secretă. Nici măcar C.M., care i-a fost alături, nu știe unde s-a născut și, în încercarea de a afla, se avântă într-un teritoriu plin de capcane. O aventură literară ilustrată cu imagini originale adunate de văduva lui X, romanul lui Catherine Lacey merge pe urmele lui C.M. pe măsură ce aceasta reconstituie călătoria lui X de-a lungul timpului, din Europa până la ruinele teritoriilor dezbinate ale Americii, rememorând colaborările și relațiile scriitoarei cu personaje celebre ale vremii: David Bowie, Tom Waits, Susan Sontag sau Kathy Acker. În cele din urmă, când întrevede amploarea proiectului artistic unic al lui X, C.M. înțelege că planurile soției sale fuseseră mai crude decât își imaginase.
Roman aflat pe lista celor mai bune cărți ale anului 2023 în The New York Times, The New Yorker, NPR, The Los Angeles Times, Esquire, The Chicago Tribune, Vulture.
„Dincolo de farmecul și mizeria vieții de noapte din Manhattan, Catherine Lacey spune povestea unei legături de dragoste frânte. O carte despre înfruntarea și acceptarea lucrurilor de care ne ferim.“ - The New York Times
„Un roman care rupe granițele genurilor literare... e ca și cum te-ai uita la o fotografie de familie în care, pe fundal, se întâmplă ceva extraordinar, o avalanșă sau o invazie extraterestră.“ - The Guardian
„O realizare uluitoare... o capodoperă despre natura nestatornică a artei, a identității și a adevărului.“ - Esquire
„O minunată poveste despre misterele dragostei și ale suferinței, dar și despre căile tainice ale creației.“ - Booklist
Scriitoarea americană Catherine Lacey (n. 1985) este autoarea mai multor cărți, printre care se numără patru romane — Nobody Is Ever Missing (2014), The Answers (2017), Pew (2020), Biografia lui X (Biography of X, 2023) — și o antologie de povestiri, Certain American States (2018). Este beneficiara unei burse Guggenheim și i s-au decernat mai multe premii, precum O. Henry Prize (2023), Young Lions Fiction Award (2021), Brooklyn Public Library Book Prize (2023) sau Lambda Literary Award for Lesbian Fiction (2024). În prezent lucrează la o nouă carte, The Möbius Book, și la o antologie de proză scurtă, My Stalkers. Locuiește în Mexic, alături de soțul ei Daniel Saldana París.
FRAGMENT
1989
Pe 27 aprilie 1989 s‑a schimbat totul.
Galeria lui X organiza extravagantul vernisaj al noii ei serii, Tripticele amneziei. Eu și Henry fusese‑ răm trecuți pe lista de oaspeți drept însoțitorii lui Richard Serra.
Nu‑mi plăcea Richard Serra. Nu‑mi plăcea deloc. Întotdeauna — fără ezitare sau avertisment — mă prezenta drept „nevasta lui Henry Surner“ și găsea nenumărate ocazii să mă atingă pe șale. Când i‑am spus lui Henry de asta, a părut măgulit, entuziasmat chiar, că cel mai pro‑ babil îi eram „atât de dragă“ eroului lui și m‑a asigurat că Richard era doar prietenos. Nimic din toate astea nu m‑ar deranja, a spus Henry, dacă l‑aș cunoaște puțin mai bine și, în orice caz, sprijinul lui Richard era prea valoros ca să‑l pun sub semnul întrebării. Împlineam treizeci și doi de ani anul acela, dar încă îmi lipsea încrederea să mă impun sau să‑mi exprim fără ocolișuri nemulțumirile. Ca în cazul multor altor femei de vârsta mea și din vremea aceea, în mine sălășluia o furie crescândă, pe care nu știam cum s‑o exprim, de parcă în mine ar fi crescut un nou organ, care însă nu începuse încă să funcționeze.
Galeria era aglomerată când am ajuns noi și nimeni nu vedea tablourile, deși, desigur, nu asta era ideea. Eu eram înghesuită între soțul meu și Serra când a apărut X în fața noastră, parcă din eter, femeia aceasta care curând avea să distrugă viața pe care o dusesem până atunci.
Tot ce știam despre X era că se bucură de o notorietate ciudată în industria muzicală și că‑i citisem unul din romanele pe care le publicase sub pseudonim. Nu mi‑era clar cine e, de ce părea să conteze așa de mult pentru anumiți oameni și cum de numele ei se reducea la o singură literă. Nu văzusem niciodată vreo fotografie cu ea, așa că nu știu la ce mă așteptam, dar în galerie, în noaptea aceea, radia — nu atât de frumusețe, căci nimeni n‑ar fi spus că are o frumusețe convențională — ci de viață. Pare simplist — chiar este simplist —, dar cum e posibil să citești pe fața unui om vreun lucru semnificativ despre viața lui? În cazul lui X, era posibil; îi vedeai limpede ferocitatea în trup. Iar fotografiile nu‑i făceau dreptate, nu puteau reda sentimentul pe care îl răspândea într‑o încăpere, foamea, iuțeala ei.
Rareori am fost de acord cu felul în care îmi descriau alții soția, cu excepția citatului din Lynne Tillman, inclus într‑unul dintre necrologuri.[1] Spusese că X era „hămesită de oameni… unul dintre cei mai mari căpcăuni din toate timpurile. Dar metoda prin care devora ea era momirea. Dacă aveai o încăpere cu douăzeci de oameni și intra X, avea loc deodată o descărcare de energie. Scotea pe toată lumea din rutina ei plicticoasă. Era un monstru fermecător.“
În noaptea în care am cunoscut‑o, X purta un costum negru larg și pantofi de un alb strălucitor, cu bombeuri și perforații. Avea părul tuns scurt și lins pe spate. Serra m‑a prezentat ei drept nevasta lui Henry Surner. Ea m‑a prins de mână și m‑a privit scurt. Între noi s‑au scurs câțiva ani.
Am auzit că tablourile sunt geniale, a spus Serra. Măcar de le‑aș vedea de mulțimea asta!
Ce contează, Richard, a întrebat ea, când arta însăși e așa de lipsită de valoare?
El a pretins că așteaptă mereu cu nerăbdare să‑i vadă expozițiile. X a zâmbit afectată și mi s‑a părut că o aud spunând, Asta pentru că vrei să te vadă lumea aici. Dar n‑a spus așa sau cel puțin nu cu glas tare și, deși nu cred în percepția extrasenzorială, i‑am auzit vocea în minte, de parcă ar fi intrat acolo prin efracție, ca un tâlhar. Nu știam ce să cred despre ideea asta, că vocea altui om a pătruns în mintea mea. Credeam că doar eu sunt în mintea mea. Mi se părea că e preferabil așa.
În schimb X le‑a spus lui Serra și lui Henry că nu participă la expoziții de artă contemporană și i‑a sfătuit pe cei doi să facă la fel dacă vor să‑și cruțe mintea. Arta proastă contaminează și trebuie evitată, a spus ea, dar Henry a schimbat subiectul întrebând‑o pe X de unde îl cunoaște pe Serra.
Din câte îmi amintesc, X i‑a răspuns că într‑o zi am ridicat ochii în timp ce mă futea careva și, ce să vezi, Richard mă futea. Desigur, când era Richard, noi nu ziceam că „mă fute“. Noi ziceam că „mă deșală“. Nu‑i așa, Richie?
Atunci a plecat și Richard a spus ceva vulgar când ea s‑a îndepărtat îndeajuns cât să nu‑l mai audă, Henry a râs și s‑a uitat la mine, așteptând să râd și eu, dar eu n‑am râs și, mai târziu, când plecam de la galerie, am strecurat mâna în buzunarul de la fustă și am dat de o bucată de hârtie cu o adresă de pe West Twenty‑Fourth Street. Mâine, ora trei. Știam că biletul e de la ea, că mă buzunărise și‑l lăsase. Am ridicat ochii, așteptându‑mă s‑o surprind privindu‑mă, dar nu era acolo. Nu era sau n‑am prins‑o eu.
Henry, Richard și cu mine am ieșit la cină după vernisaj și i‑am întrebat de opera și reputația lui X.
Poate că e un geniu, poate că e doar un pericol, a spus Serra.
Prolifică, dar nu merită luată în serios, a spus Henry. Apoi l‑a întrebat pe Serra cu nerăbdare jenantă dacă e adevărat, dacă s‑a culcat cu ea. Nu știam că o interesează bărbații, a spus el.
Din câte‑mi dau seama, o interesează tot ce mișcă sau cel puțin o interesa, a răspuns Serra. A explicat că recurgea la „travestire“ când a cunoscut‑o el, la diferite identități — probabil o futuse pe una dintre ele și nu știa că e ea.
Au râs amândoi și Henry l‑a întrebat dacă dă crezare zvonurilor despre Teritoriul de Sud.
În niciun caz! a strigat Richard. E doar o pizdă care cochetează cu arta, nu Houdini, ce dracu’. Treaba e că încearcă și ea marea cu degetul — cărți, filme, producție muzicală, pictură — e prea mult! O diletantă, dacă te gândești bine.
Au vorbit în continuare, dar eu nu i‑am mai ascultat și m‑am gândit serios la sintagma „pizdă care cochetează cu arta“. Serra voise s‑o jignească, știam, dar lucrurile pe care el le lua în serios pe mine adesea mă făceau să râd în sinea mea. În restul serii, el și Henry au stat de vorbă despre recenzii, critici și alți artiști — reputații în ascensiune și decădere, zvonuri, valoarea unei opere, cine cu cine se culca. Henry mă ducea la expoziții de artă de când ne cunoscuserăm și invariabil detestasem lucrările pe care el le considera geniale și orice admiram eu el părea să nu înțeleagă. Eu bănuiam că opiniile lui
Henry aveau mai mult legătură cu ce credeau alții decât cu impresiile lui. Reproducea rânduri întregi din recenzii de parcă ar fi fost adevăruri absolute, iar eu încercam să nu‑l urăsc pentru asta. După ce m‑am plâns de cât de plictisitoare și de lipsită de sensibilitate fusese o expoziție, Henry i‑a luat apărarea spunându‑mi că Hamish Henklin a afirmat că ideea acestor sculpturi e punctul de vedere subiectiv al obiectului. L‑am întrebat ce mai înseamnă și asta.
Păi e punctul de vedere al unui obiect, punctul de vedere subiectiv al obiectului, a spus el.
Imediat m‑am repezit să‑i spun că‑l iubesc, pentru că în momentul ăla nu eram sigură că e așa.
Prin asta încerc să spun că am abordat întâlnirea mea cu X cu o doză considerabilă de cinism în privința artiștilor de succes, a acțiunilor lor și a motivelor care îi mână. Ea trebuie să fi știut că sunt jurnalistă, m‑am gândit eu, și poate punea la cale cine știe ce șmecherie — fie era asta, fie recunoscuse în mine un om umil, pe care l‑ar putea manipula, și a trebuit să mă resemnez, deși cu teamă, cu ideea că m‑aș lăsa manipulată de un om ca ea.
Când am ajuns la adresa pe care mi‑o dăduse, n‑am găsit nimic, doar un teren viran. M‑am uitat iar la bilet — eram în locul potrivit. Am așteptat câteva minute; apoi, când am dat să plec, am observat o scară din sfori care se legăna, prinsă de șina suspendată, părăsită, deasupra Tenth Avenue. Un braț gol a fluturat deasupra, apoi a dispărut și nici acum, după atâția ani, nu înțeleg cum de am avut curajul să urc pe scara aia. Din copilărie și până atunci, era prima oară când descopeream că sunt în stare de mai multe decât îmi închipuisem, un sentiment tot mai cuprinzător care mă făcea să cred că totul e posibil și care mi‑a definit anii petrecuți alături de ea — un contrast izbitor față de limitarea pe care o simțeam în casa lui Henry. Odată ce am ajuns sus, pe șine, m‑a ajutat să trec peste margine — și mâinile ei mi‑au atins brațele și spatele. Am stat în pi‑ cioare și am contemplat o priveliște imposibilă — o pajiște lungă și îngustă, care străbătea orașul, năpădită de plante agățătoare și iarbă înaltă.
Mă gândeam că am putea face o plimbare, a spus ea.
Am pornit spre nord. Nu‑mi amintesc despre ce am vorbit, doar că îmi dădea senzația că reluăm o conversație pe care o purtam de ani de zile. Despre ce vorbesc oamenii în asemenea momente, la prima întâlnire dintr‑un șir de ani și ani de întâlniri? În astfel de momente, pare că nu ne grăbim câtuși de puțin să ne explicăm, căci intuiția ne spune că e timp să ajungem la toate, că e timp din belșug. Și când am aflat, citind pagină după pagină dintr‑un cufăr cu scrisori, că o plimbare, după‑amiaza târziu, pe acele șine abandonate era o figură pe care o încercase cu mulți alții înainte și după mine, am continuat să cred, cel puțin la început, că plimbarea noastră de după‑amiază trebuie să fi fost cea mai importantă, cea adevărată, din care au deviat toate celelalte. Mi‑ar plăcea să cred că sunt mai puțin naivă acum, că în decursul acestei cercetări am ajuns să înțeleg mai bine cum importanța mea și zădărnicia mea se suprapuneau în viața ei. Acum știu însă că un om depășește întotdeauna hotarele poveștii lui și li se împotrivește, și, indiferent cât de departe trasăm granițele, subiectivitatea lui se revarsă, picură pe margini și apoi năvălește afară cu totul. Se pare că oamenii sunt prea complicați să stea locului în interiorul unei narațiuni, dar asta n‑a împiedicat pe nimeni să încerce, să încerce cu disperare, să condenseze o viață în pagină.
La un moment dat, la acea primă plimbare, i‑am spus că am auzit de opera ei și că totul mi se pare destul de suspect.
Nu e nimic de suspectat la mine, a spus ea. Nu ascund nimic.
I‑am răspuns că nu sunt prea sigură.
Așa și trebuie. N‑ar trebui să fii sigură de nimic.
Richard Serra a zis că ești o pizdă care cochetează cu arta.
O să mi‑o trec pe cartea de vizită, a răspuns ea, sărind în sus și pocnind din călcâie.
Numai când a început să apună soarele mi‑am dat seama cât timp trecuse, pălăvrăgind despre te miri ce, în vreme ce încălcam cu orele o proprietate privată. În lumina aurie — cea care, de obicei, transformă un om în versiunea lui mai frumoasă — am observat ceva nou în ochii lui X, sinistru și amenințător, un lucru aproape respingător; apoi a dispărut. Brusc, am simțit nevoia să fug de ea și i‑am zis că trebuie să plec, așa că am coborât de pe șinele suspendate folosindu‑mă de o scară de incendiu de pe o clădire înveci‑ nată și, în timp ce oțelul ruginit se legăna și mi se clătina în mâini, am început să plâng, speriată că toată structura se va desprinde din cărămidă și va cădea pe stradă, strivindu‑mă pe mine și pe această femeie sub ea. Ce‑ar fi zis Henry dacă soția i‑ar fi murit ca un spărgător care se cațără pe burlane? Când am ajuns iar pe pământ, deja mă temeam că a fost o greșeală, că o să ne prindă un polițist, că mă arestează sau mă amendează, că poate va trebui să apar în instanță. Dar nimănui n‑a părut să‑i pese că tocmai coborâserăm de pe șine. Doi bătrâni jucau table prin apropiere. Două femei se odihneau pe trepte și se delectau cu câte o țigară. I‑au făcut cu mâna lui X; ea le‑a făcut cu mâna drept răspuns.
Plângi? a întrebat X.
Am căutat un taxi.
De ce plângi? a întrebat ea.
Nu plâng, am răspuns zâmbind stupefiată, o femeie în toată firea care într‑adevăr plângea și nu voia să recunoască.
A apărut un taxi, dar, când am deschis portiera, o clipă n‑am știut unde să mă duc. Am întors privirea spre X, silueta ei deopotrivă mlădioasă și impunătoare, invitația inflexibilă de pe fața ei. Apoi șoferul de taxi a strigat — Urcă sau vezi‑ți de drum — așa că am urcat.
Când am coborât din taxi câteva minute mai târziu, mi‑am dat seama că, din greșeală, dădusem vechea mea adresă, de pe East Second colț cu Bowery, adresa unei garsoniere minunat luminate și cumplite în toate celelalte privințe. Am ridicat privirea spre ferestrele locuinței în care trăisem în sărăcie, dar fericită, și am plâns. Ce idioată eram! N‑are niciun rost să plângi după anii care s‑au scurs. Bagă‑ți mințile‑n cap. Du‑te acasă.
În timp ce mergeam spre nord, spre clădirea în care locuiam, am zăbovit o clipă la fiecare dintre mormintele vieții mele de pe Second Avenue — banca pe care cu mai mulți ani în urmă trăsesem o ceartă care pusese capăt relației cu o iubită, barul în care citisem pentru prima oară Casa veseliei, cafeneaua în care odată mă întâlnisem cu tatăl meu înstrăinat ca să bem o cafea plină de amărăciune și restaurantul italian în care eu și Henry vorbiserăm serios despre ideea de căsătorie. Întotdeauna fusesem genul de om asupra căruia trecutul încă are o mare influență, care se lasă cu ușurință sâcâit de nostalgie, dar în seara aceea fiecare dintre aceste locuri părea să‑și fi pierdut puterea. Am intrat direct în cafeneaua în care băusem cafeaua cu tata, deși ani de zile traversasem strada ca să evit să trec pe lângă ea. Am comandat un pahar cu vin, de parcă acolo ar fi fost locul meu, ar fi fost locul meu de la bun început.
[1] Amos Spiegel, „Erudita arțăgoasă, X, moare la vârsta de 46 de ani“, The New York Times, 17 martie 1996, C1 (n.a.).
Cartea poate fi cumpărată de la:
Dacă doriţi să susţineţi site-ul citestema.ro:
scrie un comentariu