M. – proză scurtă

Proza Mihaelei Pascu-Oglindă face parte dintr-un volum în lucru. Mihaela a debutat cu poeme în antologie în 2015 și cu proză scurtă în antologia „Cum iubim”, Vellant, 2016. Primul roman, „Camera de probă”, a apărut în 2017 la Editura Eikon, urmat de „Memoria corpurilor” în 2018. 

Fiecare literă e un început, în vreme ce fiecare cuvânt e o notă, iar cele mai multe vieți nu sunt acordate. Îmi apăs pleoapele cu degetele pentru că așa pot să văd lumi în care nu voi călători niciodată pentru că nu există, dar zăresc în ele castele, case necunoscute, labirinturi, toate în culori strălucitoare, de aurora borealis. În tot ceea ce fac nu aș vrea să existe pauze, însă nici cea mai armonioasă simfonie nu poate funcționa fără pauze, fără momentele de liniște necesară. Secretul e, îmi spun, în timp ce strâng mai bine pachetul în brațe, să le accepți, să știi că sunt ca un combustibil al vieții, al mersului mai departe, din ce în ce mai departe. Fără îndoială, nu toată lumea își permite această joacă și, în fond, acest lux al tăcerii. Ca atunci când bați la cap un copil mic rugându-l să-ți repete, din nou și din nou, poezia. Călătoria mea e una care mă aruncă spre necunoscut, o îmbrățișez cu toată forța mea, o protejez și vreau să mă protejez.

E frig. Simt cum gerul ăsta de noiembrie îmi intră în oase și, cel mai probabil, o să-mi fie frig toată noaptea. Ușile lor sunt mari, duble, de lemn, finisate perfect, cu un felinar intimidant deasupra. Nu știu dacă să bat, să sun sau să aștept afară până când unul dintre cei care au ajuns înaintea mea va ieși poate la o țigară, moment în care eu mă voi putea furișa înăuntru. Aș putea, desigur, să las pachetul și să plec, să mă prefac că nu mă așteaptă nimeni în interior când mi-e clar că încerc să mă conving de un neadevăr. Apoi iese ea, o tipă necunoscută, dar cu un păr cum vezi doar în filme, bogat, creț, lung, un fel de sălbăticie frumoasă a naturii, niște rotocoale spre care am vrut să-mi întind degetele ca să mă joc cu ele. M-am oprit la timp, am tușit fără să știu de ce, puțin teatral oricum, și-am intrat pe lângă ea fără să spun nimic, fără să-i văd chipul deși mi-am dat seama că mă privea uimită sau cel puțin deranjată de felul nepoliticos de a mă pofti singur înăuntru.

Lumina din hol era caldă, însă temperatura nu era deloc mai prietenoasă, nu așa cum îmi imaginasem cât încă așteptam afară. Zgârciți, mi-am zis, fac economie în căsoaia asta în care ar putea sta zece familii cumsecade. Apoi mi-am dat seama că dobitocul eram eu și că nu aveam niciun drept să gândesc așa despre ei, în fond, nu-i cunoșteam prea bine, poate erau chiar ei o familie cumsecade. În fond, nici nu-mi păsa așa că am mers drept spre sufrageria lor în care se strânseseră deja vreo zece oaspeți.

Hai, nu sta acolo, ce vrei să bei? Nu-l văzusem pe Tudorică, prietenul cel mai bun al gazdei, insul ăsta care încerca din răsputeri să fie sufletul petrecerii și căruia nu-i ieșea schema niciodată. M-am simțit expus, dezgolit, nenorocitul îmi făcuse praf intrarea pe care mi-o dorisem cât mai discretă. Un vin sec, i-am spus, sperând că puțin alcool va reuși să mă mai încălzească puțin.

Cum vin?!, a pufnit măgarul cretinoid pe care deja îl detestam mai mult decât îmi imaginasem că voi putea în câteva minute și dat fiind faptul că îl mai întâlnisem doar de vreo trei ori. Doar vin, i-am spus, fixându-l cu privirea de parcă aș fi avut puteri prin care să-l transform în stană de piatră. Mergi pe mâna mea, a rânjit, în timp ce s-a apropiat și m-a bătut prietenește pe spate. Am ceva tare pentru tine, le-am dat și lor și le-a plăcut, o să vezi.

Ceilalți au aprobat, zâmbind stingheriți. Tudorică îmi toarnă jumătate de pahar de lichior gros și dens, semitulbure, un ceva de țară fără nume clar, cu aromă de alcool pur. Iau paharul și, în timp ce mă privește senin, gata să se lingă pe buze de bunătatea cu care tocmai mă servise, îl așez pe colțul mesei și mă îndrept spre gazda care tocmai atunci intra în cameră. Știam că mă privește siderat, știam că acum ar fi avut chef să-mi ardă una fix în față, dar nu-mi păsa. Aveam să mă ocup și de Tudorică la un moment dat, să-l scap de atitudinea aceea care mă scârbea, în general, la oameni, dar în această seară am decis că e mai potrivit să-mi conserv energia.

Iartă-mă, nici nu mi-am dat seama că a sosit deja noiembrie, nu știu cum zboară timpul, mi-a spus, răspunzând salutului meu și privind în gol, înspre ceilalți, fără să-i vadă. E ca o stafie în propria casă, m-am gândit, văzând și felul în care ridurile sale se adânciseră, iar ochii îi păreau mai pierduți ca niciodată. Am lăsat pachetul pe scaunul de lângă mine, încă nu era momentul, simțeam că ar trebui să mai aștept măcar jumătate de oră, să fac conversație, să-i spun orice, dar să-mi justific cumva prezența fără să fie nevoie să amintesc de pachet pentru asta. Nu aveam însă nimic de spus, iar tocmai atunci a venit ea, de afară, și l-a îmbrățișat pe M. E o petrecere extrem de reușită, nu mi-aș fi închipuit că o să reușiți să o organizați fără ajutorul meu!

M. i-a zâmbit familiar, fericit. El și Medeea dăduseră petrecerea aceasta în cinstea căsătoriei lor de treizeci de ani, un parcurs pentru care meritau, într-adevăr să fie felicitați, iar tânăra care-l îmbrățișa cu atâta căldură era, așa cum aveam să aflu imediat, fiica rătăcitoare, cea care după ani de zile petrecuți în alte țări, își vizita părinții cu ocazia acestei celebrări. Eram un străin, un outsider aterizat acolo gata să le strice petrecerea, mai stingher ca niciodată cu haina mea de iarnă încă pe mine, înjurându-l în gând pe Tudorică pentru felul în care îmi stricase oarecum intrarea. Iar acum voiam să o cunosc, voiam să îi știu numele, voiam să știu prin ce locuri mersese în toți acești ani în care eu nu habar nu avusesem de existența ei.

Mădălina, mi-a zis și mi-a întins o mână fină, caldă, cu degetele pline de inele cu pietre colorate, aproape copilărești, dar dulci, de o eleganță amuzantă, dacă ar putea exista așa ceva. Mircea, i-am spus, iar zâmbetul ei părea al unui om care mă recunoaște, al cuiva care vede în privirea mea înțelesul lucrurilor care altora le scapă.

Ce haios, a adăugat, toate numele noastre încep cu M.! Iată, era doar o dovadă a felului în care observa ceea ce remarcasem și eu, amuzându-mă de coincidență, dar gândindu-mă că există în toată această întâmplare un sens ascuns.

Ce vrei să bei?, m-a întrebat, fără să aibă nimic din autoritatea necioplită a individului de mai devreme. M-a condus spre măsuța lor de băuturi unde sortimentele erau din cele mai variate. Un vin, te rog, un pahar de vin sec ar fi perfect.

Să ciocnim atunci, mi-a spus, în cinstea părinților mei care au descoperit secretul fericirii! Cu un gest familiar care m-a tulburat, după ce și-a pus și ea un pahar din același vin, m-a luat de mână și m-a dus lângă ai ei, în vreme ce simțeam din ce în ce mai acut privirea aproape dușmănoasă a lui Tudorică. În fond, acest individ cu nume caraghios nu avea nimic de împărțit cu mine, am evitat să-i mai întâlnesc privirea pe durata serii.

După câteva minute în care mai mulți apropiați ai lor povesteau despre concediile din vara trecută, M. s-a apropiat de mine și m-a invitat în biroul lui. Am închis cele două uși înalte în urma mea, la un semn discret al lui, chiar dacă încă auzeam, mai stins, e adevărat, vocile musafirilor din cealaltă cameră.

– Îți mărturisesc că nu mă așteptam să te revăd. Am sperat că e, cumva, o poveste încheiată.

– Din nefericire, nu ține de mine. Aș fi schimbat regulile jocului, dacă îi pot spune astfel, dacă aș fi avut cum.

– Ești doar un biet pion, știu. Numai că lumea ar fi cu totul altfel dacă și pionii s-ar mai răzvrăti din când în când, dacă ar decide că pot face o mișcare de nebun sau că pot lua locul regelui.

Îl las să îmi ia pachetul din mâini și, fără să îmi dau seama, mă gândesc imediat la mama, la cum mă implorasem să nu ajung vreodată într-o astfel de situație. Mi-o spunea fără să mă poată proteja cu adevărat de lucrurile pe care nu le cunoștea nici ea, crezând că lumea se împarte întotdeauna între cei care fac regulile și cei care sunt meniți să le respecte. Din nefericire, eu nu eram în nicio categorie. Știam că era ultima oară când M. mă vedea, când Medeea avea să-l mai vadă, dar mă încăpățânam să cred că fiica lor pe care tocmai o cunoscusem ar fi continuat să se întâlnească cu mine. Ca într-un scenariu slab în care nu reușești să te mai desprinzi de ceea ce ți-ai fi dorit să existe în propria viață așa că împlinești prin scris. Un personaj, o idee, o viață întreagă.

I-am strâns mâna și l-am privit prin geamul ușilor înalte în timp ce desfăcea, atent, hârtia în care erau împachetați toți banii. Am ieșit în hol, acolo unde răcoarea nopții începea să se simtă din ce în ce mai tare. I-am privit pe toți, enervat că unul ca Tudorică rămâne acolo, aproape de ei, aproape de ea, pe când eu trebuie să plec, să-mi continui viața, să iau totul de la capăt, de fapt, și într-o direcție cu totul nouă.

Nu am deschis televizorul a doua zi. Știam deja totul, știam scenariul pe de rost. Am fumat două pachete întregi, m-am plimbat mult prin oraș, m-am întâlnit cu un prieten vechi, am extras orice fărâmă de normalitate am putut, m-am prefăcut că fiecare zi din viața mea arată la fel, că rutina e parte din mine, că nici măcar nu mă pot lăsa de țigări. N-am mai fumat de atunci, n-am mai mers niciodată în cartierul lor, iar peste câteva luni am plecat definitiv din oraș. Am luat cu mine doar numele, coincidența aceea bizară și de-a dreptul ridicolă pentru că un simplu nume nu te poate salva, haosul nu ține niciodată cont de o glumă bună sau de ceea ce ne uimește uneori în viață.

---

Fotografie reprezentativă: Pavel Lozovikov / Unsplash