Marin Sorescu a murit la numai 60 de ani, la sfârşitul lui 1996, dar dacă ar fi trăit, ar fi împlinit la 29 februarie 85 de ani. Publicist născut în Caransebeş, Ion Jianu, foarte apropiat de Marin Sorescu şi intim legat de viaţa culturală a Craiovei timp de decenii, a reuşit să publice acum câţiva ani o carte despre marele Sorescu (20.02.1936 – 8.12.1996), în care a încercat mai degrabă o investigaţie jurnalistică şi nu neapărat o biografie. Deşi din multitudinea de interviuri şi de opinii de aici se desprinde ca de corpul unui fruct copt o cojiţă biografică atrăgătoare, care surprinde partea ei de adevăr cu privire la trecut.
Pe Ion Jianu, colaborator îndelungat al multor reviste de cultură, între care Orizont, Ramuri şi Scrisul Românesc, l-a îndemnat să încerce o carte legată de Marin Sorescu supoziţia, susţinută de unii, că scriitorul a avut, şi nu doar o dată, şansa de a câştiga Premiul Nobel pentru literatură, însă acesta nu i s-a acordat şi din cauză că a existat o scrisoare denigratoare semnată de doi sau trei poeţi români, scrisoare trimisă la Academia Suedeză.
Volumul, care are şi o parte consistentă în limba engleză, merge pe trei direcţii: interviuri realizate de-a lungul anilor cu Marin Sorescu chiar de Ion Jianu, imagini în care sunt prezentate unele desene realizate de prozatorul, dar şi graficianul (sau pictorul, dramaturgul, eseistul, traducătorul şi editorul) născut la Bulzeşti, în judeţul Dolj, şi nu în ultimul rând – fiind vorba de cel mai consistent segment din carte – numeroase interviuri cu „spectatori” ai fenomenului sorescian. Aici, vorbesc despre Marin Sorescu, printre alţii, Augustin Buzura, Nicolae Breban, Tudor Gheorghe, Norman Manea, Matei Vişniec şi Ileana Vulpescu.
Ca orice personalitate, Marin Sorescu – ajuns pentru vreo doi ani chiar ministru al Culturii – a avut parte şi de o porţie consistentă de dispreţ ori invidie. Un artist atât de apreciat şi în România, dar mai ales în străinătate, nu avea cum să nu stârnească şicane. Este de văzut, citind această carte, dacă într-adevăr situaţia a fost atât de gravă precum o semnala criticul Răzvan Voncu la decesul lui Sorescu: „Din zborul său, opera lui Marin Sorescu îi atinge o clipă, cu aripa iertării, şi pe cei care, de prin ’80 încoace, s-au căznit să-l prăbuşească în moarte cu o zi mai devreme şi au reuşit. Eu îi consider pe toţi aceştia vinovaţi de asasinarea morală a lui Marin Sorescu şi mă rog ca bunul Dumnezeu să-i ierte, deşi au ştiut ce fac”.
Pe de altă parte, deşi în mod sigur nu şi-a propus, autorul acestei cărţi a reuşit să redea, chiar şi parţial, imaginea interesantei relaţii pe care a avut-o cu cel despre care a scris. Ion Jianu, invitându-l acasă la el pe Marin Sorescu şi petrecând câteva ore incredibile, la o masă în familie cu importantul oaspete. Oprind maşina, după ce-l vede pe Marin Sorescu pe trotuar, pentru a-i propune un interviu. Oaspete, la rândul său, acasă la Marin Sorescu. Dialogând în tren. Sunt multe astfel de momente din care se întrevede nu doar esenţa publicistică a lui Ion Jianu, temperamentul său mereu activ, mereu cu simţul subiectului pe „on”, ci şi faptul că Sorescu – în avalanşa de direcţii în care profesa – îşi găsea timp pentru a răspunde întrebărilor. Uneori, şi pentru a-şi completa ori corecta răspunsurile.
La finalul unui interviu, Ion Jianu l-a întrebat aşa pe scriitor: „Iertaţi-mi îndrăzneala: cine este… Marin Sorescu?” Replica a venit astfel: „Mă întreb şi eu şi răspunsul cel mai potrivit ar fi acesta: altul. De fiecare dată altul decât cel pe care-l cunosc eu”. Cartea aceasta se citeşte şi pentru a descoperi un alt Sorescu decât cel pe care avem impresia că-l ştim.
Ion Jianu, „Marin Sorescu, în anticamera Nobel. Conversaţii cu şi despre Sorescu”, Editura Gracious Light, anul publicării: 2018, nr. pagini: 300
scrie un comentariu