Cucerită cu desăvârșire de stilul și talentul narativ ale lui Melanie Benjamin, cu care am luat contact în „Doamna de la Ritz”, mi-am dorit să descopăr un alt roman al său, scris în 2016, respectiv „Lebedele de pe Fifth Avenue”. Fundalul strălucitor al înaltei societăți newyorkeze a primelor decenii de după cel de-al Doilea Război Mondial, personalitățile-cult ale vieții mondene din epocă, imaginea fascinantă a unui scriitor pe cât de talentat, pe atât de controversat, au fost argumente care mi-au confirmat alegerea.
Ca în „Doamna de la Ritz”, și aici luxul opulent este decorul în care se desfășoară o poveste magnifică despre prietenie și trădare, strălucire și dramă. Doar că, spre deosebire de poveștile pentru copii, cu zâne, aceasta este una despre „lebede” – admirabilă metaforă a eleganței și grației. Lebedele, muzele scriitorului Truman Capote, sunt figuri emblematice ale high life-ului american postbelic, soții de magnați, femei pentru care opulența și strălucirea sunt aspecte obișnuite ale vieții lor cotidiene.
Povestea se țese în jurul prieteniei legendare dintre două figuri publice, extrem de diferite: Babe (pe numele ei real Barbara Cushing Mortimer Paley), soția fondatorului CBS, William S. Paley, o figură iconică a modei și stilului american, și Truman Capote, scriitor în plină ascensiune la momentul respectiv, dovedind pe lângă talent incontestabil și predispoziția de a stârni controverse.
Babe Paley, cea mai enigmatică dintre „lebede” îi facilitează lui Capote accesul în cercul exclusivist al elitei mondene, introducându-l în lumea fastuoasă a lui Slim, C.Z., Gloriei, Marellei, frumuseți consacrate, căsătorite profitabil de mai multe ori, urmărite pas cu pas de jurnaliști, fotografiate și adulate de public.
Deși outsider prin origine (Truman era fiul unei demimondene cu veleități artistice, Lillie Mae Faulk, și al unui avocat), aflat încă la porțile consacrării, Truman Streckfus Persons ajunge să fie adoptat rapid de cercul „lebedelor”, fascinate de umorul, imaginația, nonșalanța, dar și de talentul său de povestitor. Într-o lume pentru care eticheta și aparențele reprezentau totul, Truman sfida cu nonșalanță: râdea cu gura până la urechi, țopăia, bătea din palme ca un copil, colporta, indiferent la antipatiile pe care le stârnea și avid de atenția celorlalți.
Cu atât mai frapantă pare simpatia pe care i-o arată excentricului scriitor Babe Paley, soție devotată, elegantă și aristocratică, simbol al bunului gust și al echilibrului. Care e ingredientul secret al acestei chimii între două personalități atât de diferite, par să se întrebe toți ceilalți? Surprinzător, sau poate nu, cei doi împărtășesc un trecut dramatic, marcat de traume și frustrări: abandonat de părinți atunci când avea doar 4 ani, batjocorit cu cruzime de mama sa pentru trăsăturile și purtarea lui efeminate, Truman învață să scrie și să citească singur, abandonat prin camere ieftine de hotel, ajungând apoi să fie crescut de mătușile lui din Sud, într-o comunitate săracă și conservatoare din Monroeville.
La rândul ei, Babe, impecabila doamnă de societate, fusese o tânără educată într-o disciplină strictă de o mamă perfect conștientă de capitalul de frumusețe al fiicelor ei, cu unicul scop de a le mărita „bine”. „Fața este cartea ta de vizită”, îi spunea adesea mama ei, astfel că, accidentul suferit la vârsta de 19 ani, în urma căruia a fost, practic, mutilată, a reprezentat o tragedie pentru familie, stârnită nu de supliciile lui Babe, ci de riscul de a rata posibilitatea de a deveni soția unui multimilionar. Provocată de Truman, Babe evocă cu tristețe singurul moment în care a devenit demnă de atenția tatălui ei: doar în urma accidentului, când era țintuită la pat luni întregi, cu interdicția de a se mișca pentru a nu periclita eforturile medicilor de a-i reface figura.
Ascensiunea lui Truman Capote ca autor de romane și faima recent câștigată în urma apariției celui de-al doilea roman al său, „Mic dejun la Tiffany”, precum și prietenia lui Babe Paley au reprezentat biletul de intrare într-o lume ca un miraj. Odată cu succesul literar deplin, înregistrat cu romanul „Cu sânge rece”, care îl consacră drept fondatorul unui nou gen literar – „romanul de non-ficțiune”- dorința de notorietate și de bogăție sporește tendințele magalomanice ale unei personalități extrem de fragile și de vulnerabile. Organizarea legendarului „bal în Alb și Negru”, care a găzduit peste 500 de invitați, îl statuează drept personalitatea momentului, adulat, dar și detestat, în egală măsură.
Apetitul de povestitor al lui „True Heart”, așa cum, cu tandrețe, îl numea Babe Paley, este egalat doar de acela de a aduna secrete rușinoase, de a răspândi zvonuri malițioase, de a se amuza pe seama competitorilor sau a detractorilor săi, convins fiind că a devenit invincibil: lumea i se așterne la picioare, iar el este intangibil. Dar nici măcar lui Capote nu i se poate ierta trădarea: dezvăluirea, fie și în numele artei, a intimităților imunde ale lumii pe care a cucerit-o, inclusiv cele ale familiei Paley, reprezintă un subiect tabu, care odată încălcat îl expulzează din lumea „lebedelor” și a anturajului acestora, practic din lumea bună.
Curând, Capote devine persona non grata, autorul moral al unui suicid, cel care a trădat-o pe Babe și prietenia lor, demascând o lume ale cărei culise l-au fascinat, dar i-au și fost fatale. Ceea ce se dorea a fi o mare operă, „Rugi împlinite”, ajunge să simbolizeze scandalosul și să pecetluiască declinul unui real talent scriitoricesc.
Deși detestabil pe alocuri, portretul lui Capote este, în egală măsură, emoționant, revelând un psihic labil, dar și o sensibilitate aparte, un destin presărat cu ascensiuni amețitoare și căderi abisale, un adult paradoxal cu bucurii de copil, dar, mai presus de toate, un scriitor devotat misiunii de a spune povești. Alături îi stă Babe Paley, tragică în perfecțiunea ei, mereu demnă și zâmbitoare în rolul de „soție-trofeu” a unui om ce a știut să o aprecieze doar în apropierea morții.
Bazat pe date reale, romanul lui Melanie Benjamin pare să devoaleze multe din secretele și miturile unei lumi pline de strălucire, dar aduce în discuție și problema eticii în artă: este permis orice în numele artei? Poate fi sacrificat totul, inclusiv prietenia, de dragul artei? Probabil că fiecare dintre noi avem propriile răspunsuri la aceste întrebări, dar cert este că, de cele mai multe ori, strălucirea se plătește cu drame.
Melanie Benjamin, „Lebedele de pe Fifth Avenue”, Editura Humanitas Fiction, anul publicării: 2018, traducere: Florica Sincu, nr. pagini: 356
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă de wang binghua pe Unsplash
scrie un comentariu