Romanul de debut scris de Moira Macdonald este unul special pentru cei care cred în magia librăriilor şi care nu le privesc doar ca pe magazine în care se vând cărţi, ci şi ca pe nişte porţi către alte lumi. De ce nu şi către o lume în care se găseşte iubirea atât de aşteptată? Vedeţi cum a ţesut pe marginea acestei idei Moira Macdonald, în traducerea Andreei Florescu. Carte apărută recent la Editura Trei, în colecţia Fiction Connection.
Singuratica April lasă un bilet anonim într-o carte pentru Westley, vânzătorul cu zâmbet blând de la librăria din cartierul ei. Dar soarta aranjează altfel lucrurile. Laura, o mamă singură și ocupată, care renunțase la dragoste, cumpără cartea, găsește biletul și crede că Westley i l-a lăsat ei. Un bărbat chipeș care iubește cărțile pare să aducă în viața ei exact schimbarea pe care o aștepta.
O țesătură emoționantă de identități greșite și întâlniri întâmplătoare, Până la ultima pagină este un omagiu jucăuș adus prieteniei, poveștilor de dragoste și lucrurilor uitate între paginile cărților pe care le-am iubit.
„Deși există și idile care se conturează, povestea principală este, înainte de orice, despre curajul necesar pentru a trăi viața pe care ți-o dorești... O lectură încântătoare pentru pasionații de cuvântul scris și pentru oricine a sperat vreodată să găsească dragostea într-o librărie.“ - Kirkus Reviews
Moira Macdonald este critic de artă pentru ziarul The Seattle Times, în care publică articole despre filme, cărți, dans, televiziune și modă încă din 2001. A câștigat numeroase premii jurnalistice, inclusiv Best of the West în 2018. Până la ultima pagină este primul ei roman.
FRAGMENT
19
April
În filme, în special în comediile romantice, femeile aveau adesea frați adorabili; dubluri masculine chipeșe care apar în cele mai potrivite momente, în puloverele lor tricotate atrăgătoare și cu părul înfoiat, oferind sfaturi bărbătești, sprijin familial și farmec băiețesc. Fratele lui April, Ben, nu era genul ăla de frate. Era fermecător, desigur, atunci când voia, dar în cea mai mare parte a timpului era doar un băiețandru, și nu în sensul bun. Ben se apropia de treizeci de ani și totuși nu părea să se fi maturizat. Se agăța de visul de a fi actor, cu toate că nu fusese niciodată distribuit într‑o producție profesionistă și în ciuda faptului că abia reușea să obțină de lucru într-un teatru local. De cele mai multe ori, venea la April când avea nevoie să împrumute niște bani, numind‑o flatant „surioară“, un obicei despre care ea credea că‑l deprinsese din scenariile sitcomurilor pe care le studia online. În general, ea accepta, dacă nu era vorba de prea mulți bani, dintr‑un simț al datoriei față de singurul ei frate și dintr‑un vag sentiment că mama lor și‑ar fi dorit ca ea să‑și ajute fratele (lui Ben nu‑i plăcea să‑i ceară bani tatălui lor, care nu‑i dădea niciodată fără să‑i țină o predică) și încerca să nu aibă sentimente negative din cauză că Ben nu muncea la fel de mult ca ea. Fusese dintotdeauna sora cea mare, cea responsabilă.
April chiar depunea eforturi mari să‑l susțină pe Ben. Mersese chiar și la Așteptându‑l pe Godot, o piesă de la un teatru‑restaurant sărăcăcios în care Ben fusese distribuit iarna trecută. Se ținuse într‑un depozit expus curentului dintr‑un cartier industrial, la sud de stadionul de baseball, iar denumirea de „teatru‑restaurant“ era prea generoasă față de realitate. Mâncarea, care a venit în cutii de carton, avea gust de carton. Piesa fusese prea lungă și se desfășurase în varii locuri din clădire, publicul adunându‑se în altă parte pentru fiecare scenă, târșâindu‑și picioarele și cărându‑și tristele cutii cu mâncare. Mișcarea constantă de colo‑colo nu se dovedise chiar o idee rea, considerase April; un cuplu din public părea că altfel ar fi ațipit. Ben fusese mândru de piesă, iar April încercase să‑i laude interpretarea — îl jucase pe Lucky, servitorul, astfel că abia dacă avusese vreo replică — fără să mintă cu totul, ceea ce fusese destul de greu.
— Totul a părut atât de… real, spusese ea.
Despre mâncare nu comentase.
Însă nu doar dintr‑un simț al datoriei față de mama lor îl ținea April pe Ben aproape. Ben, oricât de evervant ar fi fost adesea, era o companie.
Astăzi April petrecuse mult prea mult timp încercând să tragă cu urechea la domnul Jackson și Doamna Tango, între care părea să se fi înfiripat o prietenie și care purtau o discuție misterioasă, în șoaptă, pe hol, atunci când April s‑a întors de la plimbare. Era un mod de a‑și abate atenția de la ultimul mesaj al lui Ben. Când, în cele din urmă, i‑a răspuns la enervantul mesaj cu „vejti“, s‑a dovedit că plănuia o excursie la Londra, ca să tragă cu urechea la „oamenii obișnuiți“ și să lucreze astfel la accentul său britanic. Și, firește, voia ca April să‑l ajute cu biletul de avion. Venise evident timpul ca April să facă ceva ce se chinuia de mult să facă: să‑i spună nu. A început să tasteze un răspuns, după care a oftat și a apăsat direct pe numărul lui Ben.
El a răspuns imediat.
— Sal’tare, amice! a rostit cu ceea ce părea a fi un teribil accent australian, un Hugh Jackman într‑o zi proastă.
— Credeam că lucrezi la accentul britanic, a replicat April, sărind peste saluturi. Ai vorbit ca un australian cu origini californiene.
— Mersi mult. Te anunț că lucrez la o sumedenie — și a pronunțat cuvântul de parcă ar fi avut în gură o bomboană pentru dureri de gât — de accente. Cu asta se ocupă actorii.
— Corect, a spus April, care mai auzise placa înainte. Bun, bine. Voiam doar să discutăm despre mesajul tău. Dacă dorești să mergi la Londra, e absolut în regulă, fă‑ți de cap, distrează‑te. Dar n‑o să te ajut cu bani. E ceva ce trebuie să faci tu pentru tine.
— Oh, haide! O să ți‑i dau înapoi.
— Chiar nu am cum să fiu sigură de asta.
April știa în adâncul sufletului că iadul avea să înghețe, să se topească și să se lichefieze iar înainte ca Ben să‑și plătească datoria. Până acum, nu‑i dăduse decât sume fără de care ea putea să trăiască.
— Știi că așa o să fac. Când o să primesc și eu ceva ca lumea de lucru. Între timp, trebuie să‑mi exersez abilitățile. Ți‑am spus că am primit un rol într‑un film? Au nevoie de figuranți pentru o producție independentă care se filmează la o librărie. Cred că e fix cea de lângă tine. Arăt ca o persoană care‑și face veacul într‑o librărie, nu?
April a rămas puțin pe gânduri, întrebându‑se dacă Ben intrase vreodată de bunăvoie într‑o librărie.
— Bineînțeles, a zis ea răbdătoare. De ce nu? Sună promițător. Dar să revenim la subiect: n‑am de gând să‑ți finanțez o călătorie la Londra. Sunt bucuroasă să te ajut cu chiria sau cu bani de mâncare când ești strâmtorat, doar știi asta. Dar nu e corect să‑mi ceri bani pentru chestii extra, ca de exemplu vacanțe peste ocean. Ar trebui să te întreții singur. Doar ai treizeci de ani, pentru numele lui Dumnezeu!
— Ei bine, nu toată lumea poate să obțină o slujbă confortabilă în IT, i‑a replicat Ben, ușor îmbufnat.
Nu‑ți puteai da seama niciodată dacă Ben exprima o emoție reală, mai ales la telefon. Era posibil, în cazul de față, să‑l imite pe Jesse Eisenberg în Rețeaua de socializare.
— Lasă slujba mea confortabilă din IT. Trebuie să ai un plan, i‑a întors‑o April.
— Dar am un plan! Doar că nu ești de acord cu el. Pentru că ești plictisitoare.
Clar se îmbufnase. April, puțin rănită, se pregătea să încheie apelul.
— Să faci pe cineva plictisitor nu e o cale bună de a‑l convinge să‑ți împrumute bani, a conchis ea. Trebuie să plec. Vorbim mai târziu. Te iubesc.
La naiba, ultimele două cuvinte îi scăpaseră, deși îl iubea pe Ben mai mult decât ar fi fost dispusă să recunoască și în ciuda faptului că o enerva. Rămânea frățiorul pe care și‑l dorise mai mult decât orice pe lume când era mică.
— Și eu te iubesc, surioară. Pa.
Cu mișcări iuți, înainte să‑și piardă avântul, April și‑a închis laptopul, s‑a încălțat și a ieșit pe ușă, parcurgând mica distanță până la Read the Room. Venise momentul să acționeze: intenționa să‑l întrebe pe L dacă vrea să meargă la o cafea. Ben avea dreptate — era plictisitoare, însă avea puterea de a schimba acest lucru. Lumina după‑amiezii târzii părea promițătoare, ca și cum cartierul se pregătea pentru închidere.
Cu toate că parcarea era plină, iar librăria puternic luminată și fremătând de lume, April a fost întâmpinată de un semn pus pe ușa din față: „Am închis mai devreme pentru filmări — redeschidem mâine“. Aha, deci ăsta era filmul despre care îi spusese librăreasa, același despre care îi pomenise și Ben. Oarecum ușurată că scăpase de povară — invitația la cafea trebuia să fie amânată pentru o altă zi —, April s‑a uitat pe geam și a văzut cum corpurile de iluminat făceau librăria să pară mai strălucitoare și mai veselă. L‑a recunoscut pe Kelly Drake după părul ondulat și aranjat impecabil; stătea pe un culoar, cu capul aplecat deasupra telefonului său. Ușa librăriei s‑a deschis pe neașteptate, iar April aproape că a fost dărâmată de o femeie înaltă, îmbrăcată într‑un costum vintage, cu pantalonii largi fluturând în urma ei. Fie nu o văzuse pe April, fie alesese s‑o ignore când a ieșit grăbită, împungând ecranul telefonului cu unul dintre degetele ei lungi și pline de inele.
— Sunt Donna. Donna Wolfe. Cum adică Kelly Drake nu este disponibil? a șuierat femeia în telefon.
Donna, oricine ar fi fost ea, avea acel gen de voce pe care April îl asocia cu personajele negative din telenovele. Intrigată, April și‑a scos și ea telefonul, prefăcându‑se ocupată, în timp ce trăgea cu urechea.
Cu mișcări iuți, înainte să‑și piardă avântul, April și‑a închis laptopul, s‑a încălțat și a ieșit pe ușă, parcurgând mica distanță până la Read the Room. Venise momentul să acționeze: intenționa să‑l întrebe pe L dacă vrea să meargă la o cafea. Ben avea dreptate — era plictisitoare, însă avea puterea de a schimba acest lucru. Lumina după‑amiezii târzii părea promițătoare, ca și cum cartierul se pregătea pentru închidere.
Cu toate că parcarea era plină, iar librăria puternic luminată și fremătând de lume, April a fost întâmpinată de un semn pus pe ușa din față: „Am închis mai devreme pentru filmări — redeschidem mâine“. Aha, deci ăsta era filmul despre care îi spusese librăreasa, același despre care îi pomenise și Ben. Oarecum ușurată că scăpase de povară — invitația la cafea trebuia să fie amânată pentru o altă zi —, April s‑a uitat pe geam și a văzut cum corpurile de iluminat făceau librăria să pară mai strălucitoare și mai veselă. L‑a recunoscut pe Kelly Drake după părul ondulat și aranjat impecabil; stătea pe un culoar, cu capul aplecat deasupra telefonului său. Ușa librăriei s‑a deschis pe neașteptate, iar April aproape că a fost dărâmată de o femeie înaltă, îmbrăcată într‑un costum vintage, cu pantalonii largi fluturând în urma ei. Fie nu o văzuse pe April, fie alesese s‑o ignore când a ieșit grăbită, împungând ecranul telefonului cu unul dintre degetele ei lungi și pline de inele.
— Sunt Donna. Donna Wolfe. Cum adică Kelly Drake nu este disponibil? a șuierat femeia în telefon.
Donna, oricine ar fi fost ea, avea acel gen de voce pe care April îl asocia cu personajele negative din telenovele. Intrigată, April și‑a scos și ea telefonul, prefăcându‑se ocupată, în timp ce trăgea cu urechea.
— Nu mă interesează că e o reclamă la televiziunea națională! E prins cu filmul meu! În Seattle. Care se filmează acum! Trebuie să rezolvi asta. ACUM!
Întreaga discuție părea ca scoasă dintr‑un scenariu de film, genul de film în care o Katharine Hepburn ar fi vorbit repede și fără sens. April nu și‑ar fi dorit să fie persoana de la celălalt telefon, pe care și‑o închipuia ca ținând aparatul foarte departe de ureche.
Nu că ar fi contat ce spunea; Donna Wolfe nu era dispusă să accepte nimic.
— Asta nu e problema mea, a replicat ea, cu încrederea unei femei obișnuite ca alți să fie îngroziți de ea. (April și‑a notat în minte să folosească același ton și aceeași frazare data viitoare când Ben o să‑i ceară bani.) Doar rezolv‑o! Acum. La revedere.
Și‑a împuns din nou telefonul, a oftat din rărunchi, și‑a aranjat pelerina care îi acoperea jacheta și a intrat cu pași mari înapoi în librărie, fără să dea vreun semn că ar fi observat‑o pe April, care privea scena plină de admirație. Femeia asta, oricine ar fi fost ea, avea tupeu, un cuvânt care lui April îi plăcea pentru farmecul lui de modă veche. April s‑a întors fără grabă acasă, savurând momentul și uitând pentru scurt timp de cafeaua cu L și de biletul din carte; era ca și cum, preț de o clipă, făcuse parte dintr‑o poveste mai mare decât a ei, una în care eroina se afla la cârmă.
Cumpără cartea:
Susţine citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Abinash Jothimani / Unsplash
scrie un comentariu