Literatura este una dintre platformele artistice cu o permisivitate aparte. Grație evoluției rapide și a dispariției parțiale a cenzurii, cititorii au acum posibilitatea să se ancoreze în realitate și să descopere toată amplitudinea unor probleme a căror actualitate este incontestabilă.
În romanul „Cuiburi de berze”, Nicoleta Beraru atinge un subiect sensibil în paralel cu alte câteva teme conexe: exilul uman și deprivarea emoțională pe fundalul plecării masive a românilor peste hotarele țării. Trăind în Basarabia, locul de unde peste un milion de moldoveni au plecat în intervalul primilor cinci ani de după Independență, am traversat această lectură cu o anumită dificultate emoțională și empatică.
Florica este figura feminină centrală a romanului; măritată cu un bărbat mult prea libertin, ia calea străinătății și își lasă copiii cu soacra, Aglaia, o femeie omnipotentă, ilustrarea perfectă a tot ce înseamnă matriarhat clasic rural. Petrișor și Luluța sunt doi copii lăsați în grija unei bătrâne și tot ce pot face e să se maturizeze rapid, să înțeleagă lumea defectă în care trăiesc și să se adapteze. Adevărul e că, în ansamblul lor, eșuează și reușesc, în egală măsură.
Dacă vă place site-ul citestema.ro, ne puteţi susţine aici:
Nicoleta Beraru face o radiografie „la rece” a societății române postcomuniste, un spațiu temporal în care schimbările politice, sociale și economice dictează întreaga paradigmă. Personajele sale mi-au amintit de istoriile povestite de femeile din Republica Moldova, care nu pregetau să plece peste hotare, la limita ilegalității, în încercarea de a le oferi copiilor dramul de viață decentă pe care o meritau. Creionate foarte realistic, femeile Nicoletei Beraru sunt de o moralitate aparte, de o verticalitate cum rar ne mai e dat să vedem, păstrându-se astfel curajul de a fi bun într-o lume a „nebunilor”.
Aceste femei și acești copii „singuri acasă” fac alegeri deloc ușoare, mizează pe moralitatea altora și se ciocnesc de erorile funcționale ale unui stat în care banul dictează regulile. Fie că se avântă în relații nefericite, fie că aleg celibatul singurătății, personajele din „Cuiburi de berze” sunt fața unei drame sociale curente. Un lucru îi unește pe toți: nevoia de Acasă, în totalitatea sensurilor cuprinse de acest cuvânt.
Trebuie să recunosc că scrisul Nicoletei Beraru este una dintre descoperirile mele din acest an. Mă așteptam cumva, în mod eronat, la o stilistică mult mai… academică, dar am descoperit căldura unei povestiri spuse cu o deosebită sinceritate, fără multe decoruri ciudate și forțate:
„Iar ea avea să ia cu sine mirosul domestic de ardei copți și vinete pârlite printre mătăsuri și canapele colorate, printre porțelanuri și cărți, printre rochii și pălării, și genți de toate formele și culorile, și pantofi Armani și Hugo Boss.”
Acest roman al exilului, al solitudinii, este o mostră interesantă de conexiune între trecut și prezent, între certitudinea vremurilor stabile și a timpului în care doar norocul mai face diferența. Nicoletei Beraru i-a reușit un lucru minunat: să ne reamintească despre plecare și revenire, despre finaluri și începuturi. Dar, mai ales, să ne vorbească despre familie ca un concept post-globalizare, o celulă socială în care predomină fantasmele celor plecați și visurile celor prezenți.
Și da, „Cuiburi de berze” este încă un motiv să citim literatură română contemporană, detașându-ne de preconcepția că tot ce e străin e bun.
Nicoleta Beraru, „Cuiburi de berze”, Editura pentru Artă şi Literatură, anul publicării: 2023, nr. pagini: 167
scrie un comentariu