Poezia lui Constantin Iftime se remarcă printr-un realism brutal, o expresie poetică tensionată și un tragic existențial care transcende simpla confesiune. Această abordare provocatoare lasă să se întrevadă o formă de mizantropie lucidă, exprimată printr-o critică socială necruțătoare: ipocrizia, superficialitatea, falsul moral și goana după consum sunt demascate fără menajamente.
Volumul este alcătuit din trei părți, apogeul fiind atins în ultima dintre ele. Utilizând un stil poetic intens, un limbaj visceral, dens și voit neconvențional, Constantin Iftime pare că sfidează coerența în favoarea autenticității afective. Tonalitatea este confesivă, uneori cinică, alteori ironică-filosofică, deloc sentimentală. Apare o furie lucidă, o revoltă împotriva ipocriziei sociale, dar și o neliniște metafizică ce bântuie în substrat.
Maniera autorului trădează, pe alocuri, o apropiere subtilă de vocea lui Allen Ginsberg, jucându-se cu aceeași conștiință acută a absurdului lumii, aceeași chemare la demascare și autenticitate brutală. În ambele cazuri, poezia devine un spațiu al revoltei lucid exprimate, al unei sincerități incomode, dar necesare.
Sunt folosite simboluri recurente ale degradării: „șoaptele perverse, ale naturii eficiente” (aici natura devine un spațiu pervertit, industrializat), „gropi de gunoi, latrine, mlaștini, băltoace”, „baligi uriașe cât un om” sau „un abator în cale” – imagini care conturează o lume aflată într-o continuă putrefacție, în care corporalitatea și mediul ambiant sunt profund contaminate.
Standardizarea gândirii este redată metaforic prin „circumcizia craniului celui blocat”, prin acea „aură epileptică a unui bloc plin de antene” sau „sub șenilele obișnuinței plesnesc / Miliarde de omuleți” – imaginea unor oameni reduși la unități de măsură, striviți de rutina și mecanismul social. Alte versuri, precum „e o cupolă sub ghimpele inimii / Niciodată nu ți se dezvăluie tot”, sugerează înstrăinarea profundă și imposibilitatea comunicării autentice într-o societate care a eșuat în empatie.
În același registru se încadrează și metaforele „firul de iarbă acum trăiește independent / respiră de mii de ori. / și nu-l auzim”, marcând o solitudine vegetală ce evocă tăcerea ființei în fața unei lumi surde ori „alcoolul putred al whiskyului din pahare” ca simbol al degradării lente, interioare.
Originalitatea constă în modul în care poetul îmbină un limbaj colocvial, adesea trivial, cu formulări filosofice sau existențialiste. Nu caută eufonie, ci impact emoțional și cognitiv. Această poezie este, în esență, un discurs despre destrămarea sensurilor, despre pierderea reperelor și fragilitatea valorilor într-o societate alienată.
Mesajul este unul puternic critic: denunță superficialitatea și obsesia pentru putere ori consum. Poezia poate avea valoare educativă nu în sens didactic, ci prin trezirea spiritului critic, prin invitarea cititorului la reflecție asupra lumii contemporane și asupra propriei umanități.
În concluzie, volumul lui Constantin Iftime nu e pentru cititorii comozi. E o poezie care mușcă, zguduie, tulbură. Este o poezie care nu oferă soluții, dar nici nu menajează, invită la conștientizare, așa cum vă invit eu la lectură.
Olé Dacă nu suntem atenți, Vom deveni bătrânii care am fost Acum un milion de ani, Murdari, urâți, criminali, Olé! Uscățivi și drepți ca o lumânare, Vom conduce lumea Cu o mână de fier.
Pare un sicriu cu dinții mari E un trunchi de copac care arde încet, E un animal. Cerul ce atârnă de ierburi. Are păr de oțel. E mort. E uscat. E urât. Nu mai are încotro să apuce. Își arată fața de cenușă, Are pete pe pantaloni. Pare un sicriu cu dinții mari. Suge sângele copiilor. E povestea avatarului, A sexului tocit, A uterului ca un spectacol de maturitate.
Constantin Iftime, „Inoxidabil”, Casa de Editură Max Blecher, anul publicării: 2024, nr. pagini: 104
Cartea poate fi cumpărată de la:
Susţineţi site-ul citeste-ma.ro:
scrie un comentariu