Debutul lui Satoshi Yagisawa, Viața mea în librăria Morisaki (Ed. Litera, 2023), a câștigat atenția publicului larg și premiul Chiyoda, fiind în curs de publicare în alte 22 de țări.
Tânăra Tatako descoperă, la numai douăzeci și cinci de ani, că nimic nu e ceea ce pare în propria viață, că relația cu omul iubit e mai falsă decât mâncarea de plastic expusă în vitrinele restaurantelor din Japonia și că singurătatea își poate înfige rapid colții odată ce fundația a tot ceea ce credeai că e solid se fărâmițează în doar câteva clipe.
În Tōkyō se ascunde însă o altă inimă care freamătă de bucurie și optimism în fața vieții: unchiul său, Satoru, anticarul din Jimbōchō, cartierul librăriilor și al anticariatelor. Imaginați-vă visul oricărui bibliofil transformat în realitate. Dinspre aglomerația capitalei nipone, e suficient să faci un singur pas pe una dintre străduțele care te poartă imediat spre o altă lume, spre un timp fără vârstă, spre rafturi înțesate de cărți și care se deschid direct spre trotuar, aproape îmbrățișând trecătorii.
Nici măcar Tatako nu știe de această comoară ascunsă în inima orașului modern, dar atunci când demisionează, etajul librăriei unchiului său devine locul de regăsire, noua lume în care literatura își face loc pentru a repara, vindeca și pentru a deschide noi lumi. Odată cu descoperirea cărților, Tatako redescoperă oamenii, încrederea în ceilalți, încrederea în ea și în propria viață.
Printre discuțiile din ce în ce mai pătimașe despre literatura japoneză modernă, întâlnirea întâmplătoare, într-o cafenea, cu un necunoscut timid și secretele poveștii de dragoste a lui Satoru, Tatako va descoperi treptat un mod de a comunica și de a relaționa care pleacă de la cărți și ajunge la inimă și un stil de viață mai intim și mai autentic, fără teama de a spune ce gândești și de a lăsa în urmă trecutul:
„Uneori găseam flori presate, ca semne de carte. Inspiram parfumul delicat, întrebându-mă ce fel de om fusese cititorul, în ce vremuri și cu ce gând strecurase floarea între paginile îngălbenite.
Erau întâlniri cu viețile altor cititori, dincolo de timp, minuni posibile numai datorită cărților vechi din librărie.”
Carapacea sub care se ascund deznădejdea și tristețea se dă la o parte, iar sprijinul unchiului său, acest optimist incurabil, se dovedește de un real folos. Uneori, simpla prezență a celorlalți, simplul fapt de a-i ști lângă noi, răbdători și atenți față de durerea celuilalt reprezintă un pas important spre vindecare:
„În viața mea exista cineva care mă proteja, care își făcea atâtea griji pentru mine, încât își pierdea cumpătul. Și acel cineva era el, unchiul meu.
Eu, care mă simțisem singură în lumea asta mare, aveam lângă mine un suflet care îmi lua apărarea, care îmi voia binele.”
Întregul roman al Satoshi Yagisawa are în centrul său tihna micilor prăvălii de cărți, liniștea micului centru al anticarilor, frumusețea și echilibrul unei lumi care a reușit să reziste în fața impunătoarelor clădiri de sticlă și fier. Fiecare om are în centrul său un punct la care se poate întoarce oricând, un miez al stabilității, un centru a ceea ce a fost înaintea furtunii. În același fel, Jimbōchō e neschimbat, își păstrează târgul anual al anticarilor, construcțiile vechi, mirosul de carte, prăvăliile mici, rafturile pline de cărți vechi și noi laolaltă, rândurile de librării specializate pe tematici, anticarii și librarii care sunt acolo din generație în generație. Rădăcinile adânci în sol sunt rădăcinile spre care se întoarce Tatako, descoperind că poate renaște în cel mai neașteptat loc, un loc în care nu se regăsește de la bun început, dar pe care va ajunge să-l îndrăgească și să-l înțeleagă în cele din urmă.
Oamenii din micul cartier se cunosc între ei, sunt clienți fideli, proprietari de mici cafenele sau anticariate, sunt cei pentru care timpul se derulează într-un ritm propriu, departe de agitația capitalei. Întâlnirea cu primele străduțe din Jimbōchō o uluiește pe Tatako:
„De obicei, abia dacă vedeai câte o librărie pe o stradă, dar, acolo, mai mult de jumătate din clădiri adăposteau prăvălii cu cărți. Firește, erau și librării uriașe, precum Sanseidō sau Shosen, dar cele care îmi atrăgeau atenția erau anticariatele mici și înghesuite unele în altele, care păreau strivite de clădirile impunătoare. În direcția opusă, spre Suidōbashi, câțiva zgârie-nori găzduind birouri făceau priveliștea și mai stranie.”
Diferențele dintre modern și vechi sunt mai mult decât vizibile, iar faptul că acest mic centru reușește să se protejeze, creându-și adăpost chiar la umbra uriașilor de fier e un miracol în sine.
Poveștile celorlalți îi arată lui Tatako faptul că nicio viață nu e lipsită de greutăți, că dincolo de zâmbetele unchiului sau de energia mătușii sale care se întoarce după o absență de cinci ani se ascund istoriile personale ale unor oameni reali, ale unor oameni care aleg să continue să trăiască, să se bucure de fiecare nouă rază de soare, de fiecare dimineață pe care o petrec în inima acestui univers cu parfum de hârtie tipărită.
În zeci de feluri, Viața mea în librăria Morisaki e o poveste despre viața fiecăruia dintre noi, o poveste despre a merge mai departe, dându-ne voie să trăim din nou, să iubim din nou, dând voie celorlalți în viețile noastre, alegând să-i cunoaștem și să ne cunoaștem. Satoshi Yagisawa a concentrat un adevăr etern în centrul unei cărți fără vârstă, întocmai ca locul care a inspirat-o.
Satoshi Yagisawa, „Viața mea în librăria Morisaki”, Editura Litera, anul publicării: 2023, nr. pagini: 224, traducere: Iolanda Prodan
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă: Hakan Nural / Unsplash
scrie un comentariu