Îndrăgita scriitoare Nora Iuga (n. 4 ianuarie 1931) a continuat jocul reinventării și, implicit, pe cel al cuvintelor și în toamna anului trecut odată cu Titan, apartamentul 290: jurnal neterminat (Polirom, 2025). E un joc al locurilor dragi rămase în amintire, al oamenilor care au făcut sau fac încă parte din viața uneia dintre cele mai cunoscute poete, prozatoare și traducătoare de la noi. Jurnalul, o ghidușie de la prima până la ultima pagină, nu e văduvit de emoția nelipsită din tot ceea ce scrie Nora Iuga.
Se strecoară însă aici multă joacă, un alint al scriitorului îndreptat către sine, un răspuns la întrebarea care se întoarce din când în când pe aceste pagini: „Unde ești, copilărie?” Sunt decupate versuri, imagini din Sibiu, fragmente din momente de lucru, fie de scris, fie de traducere, clipe hazlii sau pline de candoare, transformând acest jurnal, cel puțin pentru cititori, într-o nouă întrebare: „Și pe când un al doilea volum de jurnal?”
Spiritul ludic, caracteristic scriitoarei, nu mai are aici îngrădirile unor texte trecute, regulile se rescriu de la o pagină la alta, totul e joacă în aceeași măsură în care totul e amintire, iar ritmul tuturor frazelor pare cadențat tocmai de jocurile copilăriei, de poezioarele cântate la scara blocului sau în fața curții.
Dacă deschidem ușa apartamentului 290, să ne așteptăm la o explozie de culoare, de muzică, de primiri călduroase și zâmbete neîntrerupte de trecerea timpului. Jurnalul e neterminat nu pentru că ar mai avea nevoie de o continuare, ci pentru că, mai departe, îl putem continua învățând să ne trăim diferit viețile. Ceea ce permite acest jurnal e să ne apropiem în mod intim de o perspectivă îndelung exersată de a trăi viața luând lucrurile mai puțin în serios. Fără a-l alunga (căci ar fi oricum imposibil!), seriosul devine poezie, joacă, formă de artă, pagină scrisă în jurnalul infinit:
5 septembrie 2024
Poate aventura gândului mă face să mă îndepărtez tot mai mult de final și să uit de începutul drumului, și unde uiți începutul, finalul se pomenește înghițit de orice perspectivă... e superbă rătăcirea asta, când te pomenești în centrul perspectivei ca într-un uragan și... am uitat...
(...)
20 septembrie 2024
Luni este prima zi și cea mai bătrână din săptămână, ea, în închipuirea mea, ia chipul bunicii Eufrosina Cornelia, te strânge în brațele ei calde și moi ca o promisiune că toată săptămâna va mirosi a Paciuli, parfumul ei preferat.
(...)
22 septembrie 2024
Unde ești, copilărie?
Nu plânge, Nora, citește înainte! Și nu-ți pune zăvor la potopul ăsta de vorbe nebun, care se deșartă în oala de noapte. Nu cumva mi-am pierdut busola, mi-am adus aminte că mă cheamă Nora. Și-am interpretat un rol foarte important, știți voi cine-am fost? Mama grahilor într-o zi de post!
(...)
17 octombrie 2024
buciumul
ziceai că-i april
ziceai că-s copil
în cerul gurii o stea pâlpâia
și volănașele ei se gudurau
și râdeau
și se scărpinau
în pădurea verde
claxona un volan...
– Ce-a fost asta?
– Ai uitat? Buciumul.
cântă cu jale an după an!
30 ianuarie 2025
Dragostea noastră nu a fost o poveste! Dragostea mea cu Nino este una din nesfârșitele peregrinări și misiuni care motivează prezența infinitelor forme de existență pe care le parcurgem de-a lungul unui șir nesfârșit de vieți...
(...)
Am mai spus că sunt ridicolă, dar exist pe acest Pământ ca să cunosc și viața puricelui, și viața elefantului...
Sunt toate aici, fragmente din fragmentele unei vieți care pare să fi cuprins alte zeci. Sunt aici mirări, concluzii, justificări și ironizări, sunt glume spuse cu vocea unui copil care nu și-a abandonat niciodată seninul copilăriei, sunt lecții scrise cu măiestria unui adult care a știut să se îndrepte spre maturitate ținând strâns de mână copilul interior care avea să-i ghideze pașii.
Să știm să privim serios și în joacă inclusiv această carte care e poate unul dintre cele mai bune exemple de autoportret pe care îl poate semna un scriitor pentru a dezvălui, în continuare, doar atât cât dorește, pentru a se ascunde, năstrușnic, în spatele unei uși dincolo de care putem auzi, din nou și din nou, frânturile unei copilării comune: „ziceai că-i april / ziceai că-s copil…”
E o chemare, e o invitație. Timpul care a trecut nu se mai întoarce, dar nici nu contează căci jurnalul neterminat face ca timpul să se miște diferit, nu mai există o graniță clară între ceea ce a fost așa cum nu ar trebui să existe între a fi serios sau a te juca. E un jurnal care ar putea începe oricând și care nu are, de fapt, nevoie de o încheiere fiindcă se scrie din nou și din nou în orice ordine ne-am dori să așezăm paginile. Pentru cei care îndrăgesc spiritul ludic al Norei Iuga, Titan, apartamentul 290 este, fără îndoială, un bun prilej de a o reîntâlni și poate chiar de a o cunoaște un pic mai bine.
Nora Iuga, „Titan, apartamentul 290: jurnal neterminat”, Editura Polirom, anul publicării: 2025, nr. pagini: 176
Cumpără cartea:
Susţine citeste-ma.ro:
scrie un comentariu