E o mare bucurie să o citeşti pe Kristen Roupenian, care nu e încă un nume – cel puţin nu la noi –, dar nu e încă un nume pentru că e abia la prima carte. Sunt entuziasmat vizavi de scriitura ei şi nu aş vrea să par patetic sau să las impresia că m-aş fi întâlnit cu ea la o bere şi ea a făcut cinste şi a mai şi nimerit fix berea care-mi place şi, uite-aşa, mi-a venit să o laud.
În primul rând că domnişoara aceasta (cred că e domnişoară încă), fiică de medic şi asistentă medicală (treaba asta e menţionată în informaţiile biografice ca şi cum ar conta, deşi nu vezi la mulţi scriitori profesia părinţilor trecută în bio), este la debut. Înţeleg că a publicat acum câţiva ani, nu mulţi, o povestire în The New Yorker – e vorba despre Iubitorul de pisici –, şi a cam impresionat. Are o nonşalanţă şi o forţă de a te câştiga demne de condeie mult mai experimentate. Deşi e un debut, fiecare proză de aici are ceva care te prinde.
De ce te prinde? Păi, sunt tot felul de idei ciudate, pe care le jonglează în raport cu relaţiile de cuplu, cu obsesiile ori fricile cuiva, cu dragostea şi cu moartea, într-o atmosferă de cele mai multe ori dark, plină de suspans, deşi câteodată atât de bine picură câte un strop de umor, încât n-ai cum să nu-ţi tot repeţi că scriitoarea asta nu e adevărată.
„S-a rostogolit şi a sărutat-o pe frunte, iar ea s-a simţit ca un limax pe care ai pus sare, s-a dezintegrat sub sărutul acela.” (Iubitorul de pisici)
Am zis mai devreme „în primul rând”, deci ar fi cazul să ajung şi la al doilea rând… Aşadar, în al doilea rând, cartea asta devine memorabilă prin faptul că o termini şi te uiţi la cuprins şi-ţi dai seama că ştii în mare ce s-a întâmplat în fiecare proză, şi mai ştii şi că ţi-au plăcut toate prin ceva. Asta ţine de capacitatea acestei scriitoare de a construi o poveste în jurul unei ciudăţenii, pentru că dacă n-ar fi fost ciudăţenia, e posibil să nu fi reţinut decât plăcerea stilistică şi nu ce se petrece concret în fiecare proză.
Din cele 12 texte, nu toate mi-au plăcut de 5 din 5. Pe una chiar aş fi scos-o, pentru că am găsit-o slăbuţă – e vorba de Vizitatorul nocturn –, alta se remarcă pentru că e un soi de basm sumbru altoit cu fantasy (Oglinda, găleata şi osul vechi; o proză superbă, de altfel), vreo două parcă se aseamănă (Cicatrice şi Parazitul), poate şi pentru că au un miez de fantastic foarte puternic, însă media textelor este peste ce sunt obişnuit la un volum de proză scurtă.
„Nu era prost. Orice altceva poate să fi fost, dar prost niciodată. Tot ce-şi dorise vreodată era ca iubirea lui să fie tolerată, poate chiar apreciată: tânjea să i se îngăduie să rămână într-o stare de venerare în preajma fetelor pentru care făcuse pasiuni, ciocnindu-se uşor de ele din când în când, aşa cum o albină s-ar putea ciocni de o floare.”
Kristen Roupenian ştie să se joace şi să nu piardă controlul, să dezvăluie cât trebuie la un moment dat şi să facă credibilă cam orice nebunie. Şi mai ştie şi să lase ceva dubii fermecătoare, doar pentru a stârni comentarii, cum e cazul în prima proză din carte, unde pe o voce narativă reprezentată de un cuplu, nu-ţi dai seama de ce culoare e acel cuplu (sunt doi, sunt două ori un el şi o ea?).
După cartea Samantei Schweblin, „Păsări în gură”, aceasta este a doua colecţie de proză scurtă foarte bună pe care o citesc anul acesta de la Editura Litera. Ambele mi-au plăcut deşi au fost stranii – ori poate fix din acest motiv. Sunt cărţi care te scot din elementul tău, care-ţi aduc cu totul altceva faţă de ce erai obişnuit să citeşti.
Şi ca să vă ispitesc puţin: lui Roupenian, editorul i-a dat peste un milion de dolari avans ca să scrie cartea asta (după ce i-a citit Iubitorul de pisici), iar mare parte dintre povestiri au intrat într-un scenariu pentru o serie HBO. La debut? Da.
Kristen Roupenian, „Ştii bine că vrei”, Editura Litera, anul publicării: 2019, traducere din limba engleză şi note: Mariana Piroteală şi Irina-Marina Borţoi, nr. pagini: 288
scrie un comentariu