100 dintre cei mai cunoscuți experți în domeniul psihologiei pozitive, din 50 de țări, s-au reunit pentru a scrie cea mai mare carte despre fericire. Mulți dintre ei au studiat acest fenomen timp de zeci de ani. Și ce au aflat? Cine sunt cei mai fericiți? Cei de 20 sau cei de 40 de ani? De câți bani ai nevoie pentru a fi fericit? Ce este mai important: o viață profesională bună sau o viață personală plină? Fericirea este ereditară? Cum să crești un copil fericit? Cei căsătoriți trăiesc mai mult, dar sunt oare mai fericiți? Și, în final, putem învăța să fim fericiți?
„Lucrurile importante din viaţă nu au nimic de‑a face cu succesul.“
Nu cine, ci cum
„Literatura de masă despre fericire este preocupată să întrebe cine. Întreabă dacă oamenii bogaţi sunt mai fericiţi decât cei săraci, dacă oamenii căsătoriţi, tineri, extravertiţi sau cu scopuri clare în viaţă sunt fericiţi. Chiar dacă ajută, informativ, la producerea teoriilor ştiinţifice, să ştiu că danezii sunt mai fericiţi decât francezii sau că ruperea unui mariaj poate fi dură nu sunt lucruri direct relevante pentru cercetarea mea în privița fericirii“, afirmă Joar Vittersø (Norvegia).
„Prin urmare, sunt foarte receptiv la o evoluție recentă din domeniu, promovată de un număr tot mai mare de cercetători, care acum insistă să se întrebe cum, cu privire la fericire.“
În calitate de cadru didactic angrenat de un sfert de secol în domeniul cercetărilor asupra fericirii, nu prea trece zi fără să mă gândesc, într‑o oarecare măsură, ce înseamnă să duci o viaţă fericită. De nenumărate ori mă preocup de ingredientele fericirii, gandindu‑mă inclusiv la opţiunile pe care le am și care vor duce, să sperăm, la cea mai bună viaţă posibilă. Uneori, trebuie să recunosc, mă întreb şi dacă literatura despre fericire m‑a ajutat câtuşi de puţin să am o viaţă mai bună. Întrucât nu cred în scurtături către această viaţă mai bună, părţi din literatura preocupată de cum mi se par superficiale, prea „americane“, ca să zicem aşa.
Fii expert în propria‑ţi viaţă!
Cu toate acestea, există lucruri extrem de prețioase în literatura axată pe cum, iar exemplul pe care am ales să îl prezint are peste 70 de ani vechime. Îi aparține Joannei Field, al cărei pseudonim era Marion Milner. Chiar dacă, din exterior, viaţa ei părea un succes, Field şi‑a dat seama că nu era aşa cum ar trebui să fie. Pentru a afla mai multe despre cine era şi ce îşi dorea de la viaţă, Field s‑a hotărât să ţină un jurnal. Scrisul s‑a dovedit a fi o sarcină obositoare. Începând cu 1926, Field a înregistrat cu atenţie momente din viaţa zilnică, pentru a identifica bariere în calea fericirii, şi, cu o sinceritate admirabilă, a stat şapte ani, plini de provocări, să‑și analizeze critic gândurile şi sentimentele. Dar eforturile au dat rezultate, iar Field a fost destul de surprinsă când a descoperit, în cele din urmă, că lucrurile cele mai bune din viaţa ei fuseseră ascunse înainte. În mod neașteptat, lucrurile importante nu aveau deloc de‑a face cu succesul, nici în cadrul prieteniilor, nici în al muncii sau al jocului. Lucrurile care o făceau fericită erau, în mare, momente foarte mici asociate unei schimbări totale, o schimbare a modului în care percepea atât lumea exterioară, cât şi pe sine. Interesant este că, pe măsură ce a procesat informaţiile cu pricina, iar percepţia despre lume şi despre sine i s‑a schimbat, şi cauzele fericirii ei s‑au schimbat. Şi, pe măsură ce Joanna a devenit, treptat, expert în propria viaţă, au început să o facă fericită lucruri diferite.
Gânduri oarbe
Cel mai important lucru pe care l‑a înţeles Joanna Field a fost după ce a citit o carte scrisă de psihologul elveţian Jean Piaget. El a discutat despre copiii care par incapabili să discearnă între obiectele reale, cum ar fi mesele şi scaunele. Acelaşi lucru este valabil şi pentru gândurile şi ideile lor. Drept urmare, iar acest fapt este important, sentimentele copiilor tind să fie extreme. Atunci când o mamă îşi lasă fiul singur, acesta crede, în mod eronat, că o face pentru totdeauna, iar nefericirea provocată de singurătate este singurul lucru care există pentru bietul copil. În mod asemănător, când Joanna Field a fost absorbită de una dintre numeroasele ei hoinăreli mintale sau copleșită de sentimente de stânjeneală spontane, a observat că, asemenea unui copil mic, nu îi putea limita amploarea şi consecinţele imaginate. Field a numit aceste procese „gânduri oarbe“, iar efectele acestora aveau să devină ulterior binecunoscute în literatura despre depresie.
Pălăvrăgeală
Fără să ştie despre munca lui Field, Aron Beck a identificat aceste procese ca fiind „gânduri automate“. Cunoscandu‑se mai bine pe sine – şi punându‑se la curent cu cercetările psihoterapeutului Pierre Janet –, Field a descoperit că gândurile ei oarbe erau un fel de „pălăvrăgeală“. Erau nişte stări de îngrijorare și de nelinişte care îi impuneau standarde imposibile în viaţă. Când şi‑a dat seama că pălăvrăgeala aceea copilărească intervenea între ea şi mediul înconjurător şi când a reuşit, în final, să se descurce cu ea, Field a fost pregătită să facă un pas important înainte: „Când am reuşit s‑o controlez, şi doar atunci, am putut vedea îndeajuns de clar pentru a alege circumstanţe în care fericirea să crească; să învăţ, de exemplu, să îmi limitez activităţile, nu să alerg după fiecare lucru nou, să nu îmi cheltuiesc toată energia pe efortul de a ţine pasul cu ceea ce făceau alţii, doar pentru că așa făceau ei, astfel încât nu îmi mai rămânea energie pentru nevoile mele personale“. Îmbunătăţirile din viaţa lui Field au venit în urma comprehensiunii. Mulţumită noii înţelegeri, Joanna Field a reuşit să îşi elaboreze propriile reguli de viaţă şi să îşi dea pe deplin seama că fericirea venea atunci când era cât mai conştientă de anturajul său. Povestea ei confirmă că este nevoie de mult efort pentru a te schimba și stă, totodată, mărturie pentru înţelepciunea cuprinsă în celebra inscripție de pe templul antic al lui Apollo din Delphi: „Cunoaşte‑te pe tine însuţi!“
- Este dificil să devii expert în propria viaţă, dar, atunci când reuşeşti, se vor schimba lucrurile care te fac fericit.
- Treci dincolo de pălăvrăgeala gândurilor tale oarbe, ca să poţi vedea îndeajuns de limpede și să alegi circumstanţele în care fericirea ta poate creşte.
- Fericirea vine atunci când eşti cât mai conştient de anturajul tău.
Joar Vittersø deţine un doctorat în psihologie socială la Universitatea din Oslo şi este profesor de psihologie în cadrul Universităţii din Tromsø (Norvegia). Punctele de interes ale cercetărilor lui sunt: satisfacţia de viaţă, emoţiile pozitive şi măsurarea fericirii. Este membru al Consiliului de administraţie al Asociaţiei Internaţionale pentru Psihologie Pozitivă şi a scris mult despre fericire şi despre starea de bine subiectivă. Cea mai recentă lucrare a lui: Was Hercules Happy?
„Pentru a atinge fericirea, uită de ea!“
Paradoxurile fericirii
„Pentru a atinge fericirea, uită de ea!“, afirmă profesorul Mike W. Martin.
„Concentrează‑te, în schimb, pe activităţi şi relaţii de valoare. Apoi, cu puţin noroc, fericirea va veni ca produs secundar, poate chiar ca o surpriză şi ca un dar.“
Această maximă exprimă un paradox, o ironie. În general, presupunem că obţinerea unor bunuri importante necesită urmărirea lor în mod direct şi intenţionat, să rămânem axați pe premiu. Paradoxul afirmă că această strategie este contraproductivă în cazul fericirii. Preocuparea pentru propria fericire se reduce la preocuparea pentru noi înşine, care subminează dragostea, prietenia şi empatia faţă de o mulţime de lucruri suplimentare, ce oferă, în mod indirect, plăcere şi semnificaţie.
Este adevărat acest paradox? Răspunsul depinde, parţial, de modul în care definim fericirea. Din punctul meu de vedere, suntem fericiţi cât timp ne apreciem vieţile, valorificându‑le în moduri manifestate prin bucurii mari și un sentiment sănătos al sensului în viață. Folosind această definiţie, studiile psihologice vin în sprijinul paradoxului fericirii. Studiile privind „experienţele de flux“ subliniază că, dacă ne afundăm în activităţi semnificative, fără să ne gândim la noi înşine, experimentăm bucurii şi acest lucru contribuie la satisfacţia de viaţă generală. În mod asemănător, studiile privind dragostea, prietenia, implicarea în comunitate şi în relaţii pline de afecţiune (care necesită evitarea concentrării pe sine) confirmă contribuţia vitală a acestora la fericire. Iar studiile în ceea ce priveşte atenţia, înţeleasă ca îngrijirea aspectelor valoroase, din situaţia noastră imediată, dezvăluie la fel, contribuţia acesteia la fericire.
Se cere însă un avertisment. Paradoxul fericirii exagerează adevărul pe care îl transmite. A fi preocupat de fericire poate fi contraproductiv, dar la fel poate fi şi ignorarea completă a fericirii. Căutarea cu succes a fericirii necesită să verificăm periodic cât de fericiţi suntem.
Nefericirea este un bun indicator al faptului că trebuie să regândim mersul propriei vieţi.
Viaţa bună
Am presupus că a uita de fericire înseamnă să ne‑o scoatem din minte. Să uiţi poate însemna şi să minimalizezi sau să denigrezi un lucru. Prin urmare, paradoxul fericirii ar putea fi interpretat şi ca afirmând că fericirea este neimportantă sau supraapreciată. Această interpretare transformă paradoxul dintr‑o afirmaţie despre fapte intr‑o judecată de valoare. Este justificată o astfel de judecată?
Împărtăşesc părerea larg răspândită cum că fericirea este extrem de importantă. Este firesc şi, probabil, determinat genetic să ne preocupe fericirea noastră. În plus, respectul de sine necesită o preocupare rezonabilă pentru propria fericire. Cu toate acestea, fericirea nu este singurul aspect al unei vieți bune. Când părinţii spun că vor doar ca ai lor copii să fie fericiţi, uită că îşi doresc şi ca aceştia să nu fie ucigaşi, terorişti şi narcisişti cu obrazul gros.
Ar trebui să ne dorim o viaţă bună atât pentru copiii noştri, cât şi pentru noi înşine, iar o viaţă bună nu înseamnă doar o viaţă fericită, ci şi una decentă din punct de vedere moral, plină de semnificaţie, autentică, sănătoasă şi care aduce împlinire de sine (în sensul de a‑ţi dezvolta talentele). Aceste aspecte ale vieţii bune se află, uneori, în tensiune, dar, de cele mai multe ori, se întrepătrund şi se întreţes.
Statutul social
Dincolo de paradoxul general al fericirii, pe care l‑am discutat, există numeroase paradoxuri specifice ale fericirii. Acestea includ mai multe paradoxuri care oglindesc complexităţile urmăririi bunurilor materiale. Conform paradoxului achiziţiei, cu cât achiziţionăm mai multe lucruri, cu atât suntem mai puţin fericiţi. De aici şi zicala: „Ai grijă ce‑ţi doreşti, ca nu cumva să primeşti!“ Cu cât cumpărăm mai multe lucruri, cu atât vrem să cumpărăm mai mult, ceea ce ne plasează pe banda rulantă fără sfârşit a consumerismului. Am face bine să țintim experienţe mai semnificative și nu să avem un munte de lucruri.
Conform paradoxului banilor, să facem mai mulţi bani nu este o reţetă pentru mai multă fericire, contrar celor presupuse în mod obişnuit. Banii sporesc mult fericirea atunci când ne scot din sărăcie şi ne oferă siguranţă economică. După aceea, efectele lor asupra fericirii tind să fie minore şi nefiabile. Obsesia banilor decurge deseori din preocuparea pentru statut social, care poate fi o cale înșelătoare spre fericire. Bineînţeles, munca semnificativă este un factor important care contribuie la fericire, iar venitul face parte din semnificaţia respectivă. Dar să câştigi la loterie poate aduce cu sine probleme noi şi, treptat, duce la ajustări psihologice ce reduc din plăcerea iniţială cu care vine câştigul.
Aventura personală
În cele din urmă, conform paradoxului atitudinii, avem deja tot ce ne trebuie ca să fim fericiţi, dacă învăţăm, pur şi simplu, să apreciem ce avem. Fericirea provine nu din a obţine ceea ce ne dorim, ci din a ne dori ceea ce obţinem – şi ceea ce avem deja. Studiile privind mulţumirea vin în sprijinul acestui paradox.
Totuşi, ca toate paradoxurile fericirii, trebuie să evaluăm această generalizare în funcţie de personalitatea şi de circumstanţele noastre. Studiile psihologice privind fericirea sunt deseori invalidate de studiile ulterioare şi chiar şi cele mai bune cercetări generează doar generalizări statistice, nu principii universale. Găsirea fericirii nu ar trebui să fie aleatorie, ci o permanentă aventură personală.
- Să fii preocupat de fericire poate fi contraproductiv, dar la fel poate fi şi ignorarea completă a fericirii.
- Ar trebui să ne dorim o viaţă bună atât pentru copiii noştri, cât şi pentru noi înşine, iar o viaţă bună nu este doar una fericită, ci şi decentă din punct de vedere moral, plină de semnificaţie, autentică, sănătoasă şi care să ne aducă împlinire de sine.
- În general, experienţele semnificative, munca semnificativă şi mulţumirea vin în sprijinul fericirii, dar găsirea fericirii nu ar trebui să fie aleatorie, ci o permanentă aventură personală.
Mike W. Martin este profesor de filosofie la Universitatea Chapman din Orange, California (Statele Unite ale Americii). Este autorul a 15 cărţi, incluzând Happiness and the Good Life (2012) şi Memoir Ethics: Good Lives and the Virtues (2016). Sursele lui primare de fericire? „Soţia mea, cei doi copii ai mei şi cei doi nepoţei.“ Alte surse de fericire importante? „Predatul, filosofia, psihologia, filmele, literatura şi plimbările.“
scrie un comentariu