Mulţi au ales deja să-şi promoveze cărţile şi pe reţelele sociale. Unii nu se feresc să-şi exprime astfel opiniile (politice şi nu numai), iar alţii se rezumă la a studia lumea ca de la o fereastră. Sunt reţelele sociale bune pentru munca de zi cu zi a scriitorului? Asta am încercat să aflu de la câţiva dintre scriitorii „de azi”.
Andrei Crăciun
Sunt un singuratic, urmărit de mii de oameni
Folosesc de fix zece ani rețeaua Facebook și nu mi-a plăcut niciodată. Postez mult, uneori de treizeci de ori pe zi, ceea ce pare să ne conducă la ideea că petrec o grămadă de timp în rețea, însă nu e așa. Postez repede și apoi dispar.
O folosesc să-mi împărtășesc articolele cu cititorii care altfel nu le-ar fi descoperit. Nu e vina mea. Pe de altă parte, nu cred că fără ea nu aș mai fi avut cititori, sunt prea bătrân în presă ca să nu-mi amintesc și de timpurile de dinainte, când nu era nici mai rău, nici mai bine, dar eu eram fericit, poate pentru că eram foarte tânăr. Și acum sunt fericit adeseori, dar nu caut validări de la nimeni pe pereții virtuali. Sunt un singuratic, urmărit de mii de oameni. Sunt un mizantrop idealist.
Pe de altă parte, aștept de la prietenii virtuali să-mi prelungească viața, sau poate doar agonia, organizând strângeri filantropice de bani când, poet în ruină, nu voi avea cu ce să-mi îngrijesc sănătatea. Facebook-ul e bun când ai nevoie de sânge sau de un rinichi nou. Cum frumos spune o memă la zi: îmi e dor de creierul meu de dinainte de internet. Acum totul e fragmentat.
Înainte petreceam timp la mese cu oameni adevărați și făceam cam ce fac și pe rețele: ironizam și mă autoironizam, nu luam nimic în serios, spuneam bancuri și căutam adevăruri care nu există. Poate, de fapt, nu eu m-am schimbat radical, dar nu mai e nimeni la mesele acelea (toți prietenii mei de odinioară sunt acum resurse umane) și ar fi destul de caraghios să fac asta spre o masă goală.
Literatura mea nu e nici mai rea, nici mai bună datorită/din cauza rețelelor sociale. Instagramul mi se pare că e viitorul și că viitorul e un abis, Twitter e pentru informație rapidă, dar pe de altă parte eu cumpăr în fiecare zi ziare și nu mă deranjează să aflu a doua zi.
Cum vezi, am o vârstă de mijloc, în care totul e pe de o parte și pe de altă parte, și e foarte bine că e așa, chiar dacă nu e chiar așa.
Marian Ilea
Socializez, bag samă!
A fost un soi de şoc pe care l-am trăit la Londra, în anul unamienouăsutenouăzeci (toamnă), privind mulţimea adunată în Trafalgar Square. În diverse locuri, tineri ori vârstnici îşi scoteau din genţi ori buzunare ori rucsacuri, telefoanele mobile. Vorbeau de parcă ar fi stat în casă, la taclale, la o cafea ori la un ceai. “Mare lucru tehnica!”, mi-am zis. “Uite la ei, ce norocoşi sunt!”.
Acasă, în Baia Mare, la cotidianul “Clipa”, unde munceam, aveam pagere. Bâzâiau mesaje, care te chemau la redacţie. Înainte de Londra, în acel an, pagerul a fost culmea tehnicii în materie de comunicare în ceea ce mă priveşte.
În câţiva ani (după Trafalgar Square), vorbeam la telefonul mobil, de parcă aveam de când lumea. Au apărut apoi telefoanele inteligente (smartphone). Complex telefon! M-am oprit din degustarea tehnicii ăsteia, mi-am păstrat telefonul (un Nokia) de pe vremuri. Au încercat (încearcă!) dealerii de telefonie mobilă să mi-l schimbe.
“Nu se poate să aveţi telefon din ăsta, de pe vremuri!”, îmi zic ei. Nu l-am schimbat, nu îl schimb, nu îl voi schimba. Telefonul este pentru a vorbi la el şi atât!
După alţi câţiva ani, trecuse epoca pagerului şi apăruseră reţelele de socializare. Aveam, am un computer performant. Fiul meu mi-a spus într-o bună zi “uite, ţi-am făcut un Facebook şi ar trebui să îţi faci şi un blog”. Cum nu culeg textele, blogul s-a dus pe apa Sâmbetei.
M-am apucat de Facebook. Am o poză, două, trei, scriu un text şi le dau Ramonei: “Pune pozele pe Facebook, cu textul aferent”, zic. Îmi scriu cărţile cu pixul, pe coli ministeriale. Le dau la cules Ramonei. Înainte vreme, scriam pe coli de desen, împărţeam coala, în mijloc textul, pe margini enumeram personajele. Când omoram câte unul, îl tăiam ca să îmi rămână la vedere să nu-l reînviu cinci pagini mai încolo. Dau textele la cules… Ramonei!
Din toate reţelele de socializare, m-am ales cu o oră dimineaţa, când citesc mail-urile trimise de prieteni sau de reviste literare ori de edituri şi trimit pe Facebook în Messenger textuleţe de răspuns. Aşa voi face şi cu textul acesta!
Până în 1989, urcam în trenul Baia Mare – Bucureşti şi poposeam la cenaclurile “Junimea” şi “Universitas”. Stăteam la taclale cu scriitorii optzecişti şi nouăzecişti. Cu unii am rămas prieten, cu alţii amic. Acasă, în Baia-Sprie, primeam scrisori în cutia poştală. Primeam “Newsweek”-uri (patru ani am fost abonat, înainte de 1989). N-a fost săptămână în care să nu-mi ajungă revista. Cutia poştală a fost, pentru mine, un fel de cutie a misterelor. A dispărut misterul, a dispărut şi cutia poştală. Azi, în câteva secunde, trimit un text literar şi, în câteva zeci de minute, primesc răspunsul. E mult prea multă viteză în comunicare, ca să mai rămână ceva din misterul bătrânei cutii poştale.
Fetele din redacţie se ocupă de mail-ul meu, de Facebook-ul meu, de Messenger-ul meu: “aţi primit un mesaj de la Uniunea Scriitorilor”, “aveţi alt mesaj de la Constantin Piştea”, “de la citeşte-mă!”. Cam aşa stă treaba cu reţelele (reţeaua) de socializare. N-am câştigat mare lucru, n-am pierdut aproape nimic!
SOCIALIZEZ, BAG SAMĂ!
P.S. “Cătăline, culege textul ăsta!. Trimite-l la “citeşte-mă!”, pe Messenger-ul lui Constantin Piştea! Scrie că e pentru ancheta legată de rolul reţelelor de socializare şi importanţa lor pentru scriitori”.
P.P.S. Cătălin este redactor-şef adjunct la AxaNews.ro.
Alexandru Bordian
Rețelele de socializare sunt un fel de artrită pentru scriitor. Te înțepenesc, îți fură puterea de concentrare. Conversații la nesfârșit, un like, un share, un comment, îți arzi timpul liber și riști să fii un scriitor de duminică.
Astăzi, rețelele de socializare au digitalizat (aproape) întreaga noastră experiență socială. Au devenit un spațiu fertil pentru a pune la cale proteste, de aceea în țări autocrate rețelele sunt strict supravegheate. Tot acolo întâlnești cele mai deocheate manipulări. Toată lumea a migrat pe internet – și apoi, au urmat companiile, comerțul, publicitatea, politica, vedetele, scriitorii, pictorii, muzicienii, demagogii, escrocii, pseudo-profeții, pseudo-vedetele, propagandiștii, perverșii de tot soiul și mai nou, influencerii și preoții. În Brave New World, Aldous Huxley descrie un viitor unde invențiile menite pentru libertate ajung să constrângă omenirea. Huxley a fost mai clarvăzător decât Orwell. Această putere – rețele de socializare – reprezintă un soi de dictatură pe care o alegem de bună voie și are potențialul să fie oricând groapa de gunoi absolută. Să sperăm că nu o să ne ducă de nas.
Iulian Ciocan
În fond, reţeaua de socializare e un lucru bun pentru scriitori. Aceştia îşi pot racola mai uşor potenţialii cititori. Prin postări interesante pe pagina sa de Facebook, literatul poate deveni mai cunoscut. Sunt pe Facebook din 2009 şi în acest răstimp mi-au scris suficienţi oameni necunoscuţi care îmi citiseră romanele. Facebook potenţează comunicarea, te ajută să stabileşti un contact cu cei interesaţi de literatură. Am impresia că şi pe Constantin Piştea, autorul acestei anchete, l-am descoperit în hăţişurile Facebook-ului.
Din păcate, reţelele de socializare au şi partea lor proastă, hidoasă. Ele îi permit şi autorului mediocru, stupid, să devină vizibil. Şi cum nu toţi oamenii au discernămînt, un reprezentant al paraliteraturii poate lesne să devină VIP pe FB sau Instagram şi să-i eclipseze pe autorii cu adevărat valoroşi. Torentul de postări se transformă într-un adevărat vacarm în care valoarea şi superficialitatea sunt deseori confundate. Literaţii au diferite strategii de a-şi promova opera pe reţele. Mi se pare că cea mai proastă e să faci multe postări, să-ţi bombardezi zilnic prietenii virtuali cu realizările tale. Mai răruţ, mai drăguţ, chiar dacă ţi se pare că eşti un clasic în viaţă.
Anca Vieru
Facebook m-a ajutat, zic eu, în primii ani, pentru că mi-a deschis o fereastră spre lumea literară. Puteam vedea postările scriitorilor, recomandări de lectură, poezii, schimburi de idei, am aflat de cursuri de scriere creativă și de lansări de carte. Chiar și de scandaluri, ca să nu cred că lumea literară e un paradis. Însă aș zice că Facebook era doar o fereastră prin care, în cea mai mare parte, vedeam doar eu. Nu era o ușă. Ușa s-a deschis abia când am cunoscut în persoană oamenii pe care-i urmăream pe Facebook. Realitatea este că o seară la o bere cu un scriitor face mai mult decât un an de comentarii în social media. Am dat un exemplu doar. Putea fi o lansare de carte. O întâlnire la o cafea. Un festival.
Socializarea online e o iluzie pe care ne-o întreținem din comoditate, o auto-amăgire. Relația e mai ușoară, un like și o inimioară țin loc de discuții sincere. N-ai chef să răspunzi, te ascunzi și gata.
Problema mea e că nu beau bere și atunci trebuie să mă întorc la Facebook 🙂
*
Marketing pe Facebook? Da și nu. Merge în doze mici. La fel pe Instagram. O imagine cu o carte, un citat. Și cam atât. Tot doze mici. Ce e prea mult plictisește.
Dar mai apar și alte întrebări: Marketing pe carte sau pe persoană? Ce scoți în evidență? Și cum? Pui poze cu pisici și cafeluțe în speranța că like-urile vor îndupleca algoritmul să scoată în față și o poză cu cartea ta? Pui statusuri simpatice ca să câștigi capital de simpatie? Dar simpatia pe Facebook nu are prea mare legătură cu ceea ce scrii. Și atunci merită timpul pierdut?
Răspunsurile sunt oarecum evidente. Dar până la urmă rămânem pe Facebook pentru că ne place joaca asta. Și trebuie să pierdem cumva și timpul pe care nu-l avem.
Irina Georgescu
Facebook și tutun.
Intrările mele pe aplicația Facebook coincid cu pauzele de fumat, pentru că am reușit să asociez la un moment dat două vicii într-unul. Acum vreun an, pachetul de Vogue a fost înlocuit cu o țigară electronică și un număr maxim de 14 pufuri, așa că pauzele s-au mai micșorat. Fum adevărat nu iese nici din wall-ul meu care se mai încinge doar cînd se animă viața străzii și sînt evenimente precum a fost cel din 10 august 2018 sau nebunia cu Referendumul pentru familie.
Facebook e pentru mine un ziar fără redactor. Fug din fața intimităților, declarațiilor de amor și poeziilor lacrimogene, dar uneori mai apar știri care-mi atrag atenția, îmi vine o idee pentru o proză nouă sau descopăr poze cu romanul. Mi se întîmplă să cunosc persoane interesante, să aflu de cărți noi, să citesc recenzii excelente, să descopăr evenimente culturale, să aflu de organizarea protestelor de la București.
Facebook consumă mult timp și uneori și nervi. De aceea, în ultimul an am stat mai mult pe Goodreads, să aflu ce mai citesc prietenii, și pe Instagram, care e mai colorat și destul de tăcut și de cuminte.
Cînd citesc sau scriu, închid rețeaua Wi-fi a telefonului și mă bucur de liniște. Am scos notificările de mesaje, de comentarii, de taguri și le mai verific dimineața și seara. Iar cînd țigara electronică mă anunță că mai am un fum sau două, închid aplicațiile și mă întorc la drumuri, căutări și întîmplări.
Mihai Buzea
Caii de pe Facebook
Acum niște ani, redacția cațavencilor a lansat un proiect foarte interesant, care ar fi meritat o viață mai lungă: sub conducerea regretatului Nic Sârbu, o echipă mereu împrospătată mergea prin licee și le vorbea elevilor despre Akademia de Gashcă, adică o revistă umoristică similară cu cea originală, dar scrisă de ei înșiși. Cu personaje luate din lumea lor imediată, adică din cancelarie și din clasă. Succesul a fost variabil, în unele orașe ideea a prins, în altele deloc (directorii și mai ales directoarele ne-au dat de câteva ori pe ușă-afară), iar în cele mai multe a avut un fel de succes în circuit închis: numere ale AKA, cum îi spuneam, au circulat prin oraș, dar mai mult printre prietenii autorilor de texte, părinți, bunici, iubite și dușmani, în timp ce grosul concetățenilor au rămas neatinși de morbul curiozității.
Rândul meu la vorbit a venit când eram într-un liceu din Galați. N-a mers bine de la bun început, ca să nu zic c-a fost un fiasco total (deși a fost). Nici n-am apucat să deschid gura, când un băiat din sală m-a întrebat: „Domnu’ ziarist, câți cai se înhamă la căruță?”. Întrebarea mi s-a părut complet cretină (și acum mi se pare, scuze, gălățenilor!), dar am încercat să răspund cum am putut, ceva de genul că la șaretă se înhamă un cal, la căruță, doi, iar la troică, trei (nu garantez că exact asta am spus, ceva asemănător, oricum). Am stârnit în public hohote nesfârșite, demonstrativ-batjocoritoare, sau altfel spus: m-am făcut de baftă. Orice am încercat să mai spun după acest debut catastrofal a fost tratat c-un dispreț tipic adolescentin de toată suflarea „sălii de festivități” (acolo ne băgase directorul!), iar la acel număr din AKA au scris doar câteva fete mai studioase, probabil preferatele profesoarelor de română. Fără glumele răutăcioase ale băieților de la Fumi Club, AKA „pe Galați” a fost un eșec usturător. Nimeni nu mi-a reproșat nimic în redacție, dar eu m-am simțit învins.
Un coleg mai milos (nu-i dau numele: influencer! A plecat de-o vreme din redacție, dar nu vreau să intru-n gura lui, că e veninos) mi-a explicat ce greșisem: „Trebuia să fi răspuns «Șasă cai frumoși» ca să-i atragi pe ciutani de partea ta”. Explicația lui m-a întunericit și mai tare: ce cai?! Obosit, colegul a reluat explicația da capo, cu celebrul video de pe Facebook și cu comentariile, multe, pe care le generase. Parcă mi-a dat una cu leuca. Pentru așa ceva se entuziasmase o țară-ntreagă? Amărâtul ăla cucerise o generație de adolescenți?
„Problema ta e că nu stai pe Facebook”, mi-a mai zis colegul și m-a lăsat în plata Domnului (și-o fi zis că nu era nimic de făcut cu mine). Aveam cont, mă mai uitam din când în când, vedeam ce postau alții, mai încărcam și eu câte un link de pe blogul propriu (acolo adunam articolele tipărite în varianta print a revistei care nu „prindeau” site-ul, adică majoritatea), uneori comentam la câte o postare a cuiva, și cam atât. A, nu: eram membru și în trei grupuri, două secrete, unul public, citeam ce se scria și acolo (nu cine știe ce), comentam, ba am urcat și-o poză cu fiică-mea (singura mea acțiune care a avut un fel de succes, din punct de vedere al aprecierilor prin like).
Am aflat însă că nu așa se face. „A sta pe Facebook” este o treabă în sine, o activitate foarte serioasă din punctul de vedere al celor implicați… dacă e să caut o comparație, iată una: între 1985 și 2000, să zicem, exista o ocupație numită „uitatul la muzică”. Sunai un prieten, să zicem, și-l întrebai ce face. Putea să răspundă „Mănânc” sau „Învăț” sau „Gătesc” sau „Citesc” sau „Joc table”, dar putea să răspundă și „Mă uit la muzică”. Se referea, evident, la o casetă video pe care tocmai o urmărea (să nu uităm, e vorba de epoca telefoniei fixe; nu putea să fie pe stradă sau în metrou și să răspundă „Ascult muzică”!). Mie personal, afon ereditar, „uitatul la muzică” mi se părea de două ori greșit, dar tăceam din gură, pentru că nu-mi convenea să fiu oaia neagră care să nu behăie cu turma. Nici acum nu-mi convine să fiu această oaie așa că „stau” și eu pe Facebook câteva zeci de minute pe zi (cam între 20 și 70, depinde de zi, fac doar o estimare grosieră), mă minunez de problemele pe care le au oamenii, nu, mint, de preocupările pe care le afișează oamenii (intuiția îmi spune că problemele sunt cu totul altele). Ceea ce mă impresionează nu este atât cantitatea de timp înghițită de „stat”, cât cantitatea de energie emoțională. „Oare eu aș fi în stare?”, m-am întrebat de multe ori, și am fost foarte sincer, că doar eram singur în cameră: nu.
Bumerangul mi s-a întors direct în cap când mi-am lansat campania de crowdfunding pe Facebook („Hold the Mirror”) și am constatat că acest „nu” a fost dat și de alții, probabil la fel de sinceri ca mine, dacă nu chiar mai sinceri: like (3), comments (2), share (1). Are și sinceritatea prețul ei!
Ohara Donovetsky
Case și ferestre, după fel și chip
Pentru mine (aș zice, un om liber care și scrie – scriitor este de folosit, printre altele mai importante, și cînd poți cîștiga din asta suficient cît să poți trăi, nu doar să-ți plătești trei facturi), a fi într-o rețea de socializare e foarte asemănător cu a te plimba într-un cartier dintr-un oraș.
Un cartier bizar, e adevărat, într-un oraș și mai bizar (cu suburbii mai insalubre decît ți-ai putea imagina, dar asta e altă istorie), în care „casele” au, într-o proporție mai mare sau mai mică – după chipul și asemănarea proprietarului, ne-a învățat papa Balzac -, (și) alte culori, forme și fețe decît în realitate. Îi spun cartier, pentru că simt deseori că e ca și cînd ies la un fel de flanare într-un spațiu în care eu am ales vecinătatea, am selectat casele, cu care prin convenția jocului m-am împrietenit, că am ales să aibă alei liniștite și case cochete, dar și străzi mai largi, case opulente cu grădini generoase, să-mi bucure mintea și ochiul. Împrietenirea se petrece după alte ritualuri decît în realitate, dar asta nu înseamnă că n-ar avea regulile și politețea ei. În plus, după vreo trei ani de cînd tot fac operația asta mai cu aplecare, am învățat să evit alte cartiere, alte case, de bună seamă, străduțe mai strîmte sau mai prost luminate, să zicem că din rațiuni de compatibilitate.
Mă plimb prin cartieru-ăsta al meu și plimbarea îmi dă voie să mă uit înăuntru prin ferestrele deschise larg uneori, alteori doar discret, foarte frecvent cu program sau mai degrabă cu orarul aproape afișat și strategic gestionat ca exercițiu de imagine.
E ca și cînd casele nu ar avea perdele sau ar avea perdele diafane, transparente sau translucide (după voie), și atunci poți să vezi camera de zi sau biroul de lucru, locul de tihnă și răgaz, cel de taifas sau cel cu dichis, locul de joacă, de pauză sau cel pentru hobby. Uneori îi vezi omului bucătăria (externă sau internă), alteori îi vezi baia (sau cum …se spală pe mîini, e omenește doar) sau chiar, păcatele mele, dormitorul (de gustibus).
Casele te lasă să vezi atît cît vor ele să te lase să vezi, și asta e foarte interesant și ar trebui să fie aseptic sau cel puțin terapeutic. Așa e la mine pe stradă. La mine pe stradă, îmi place să cred că lumea se salută și că se vorbește politicos, că se cere permisiunea, mă rog, chestii de-astea desuete.
În ce fel m-a ajutat plimbarea prin cartieru-ăsta despre care fac vorbire? În câteva feluri. Întîi, că ne-am cunoscut, ca vecini buni ce am vrut să fim (în viața reală ar fi mai complicat întrucît eu stau cu păsările în țările calde), oameni care scriu cu alți oameni care scriu, apoi că ne-am „revăzut”, la distanță de ani buni, dar și de meridiane (numeroși adolescenți, foști elevi, ajunși azi oameni mari, cu casele lor, își duc destinele pe alte coordonate geografice. Poate cel mai frumos a fost că așa mi-am văzut propria lansare (din postările ulterioare, că atunci, exact la pont, am avut mintea rătăcită), și interviurile, și cronicile etc., Goodreads, mă rog, o mențiune aici, în Observator cultural, una colo, în Dilema veche, o nominalizare la nu știu ce fel de roman, o prezentare la nu știu ce tîrg internațional …cum aș fi aflat altfel? Și-apoi fel de fel de colaborări la reviste minunate,și da, Literomania (care e numai online)…, pentru mine nu e puțin, dar nu vreau să plictisesc cu asta. Nu în ultimul rînd, cititori din toate locurile au venit și mai vin să-mi spună – și de fiecare dată m-am emoționat ca la o întîlnire reală –, într-o discuție privată, că le place ceea ce-am scris sau scriu. O fi vanitate la mijloc, dar e și bucurie mare, dacă tot vrei să scrii, firește că te bucuri că ești citit. Am băut din cuvinte cafea sau ceai, ne-am îmbrățișat și am conversat delicios, politicos, pătimaș sau reținut, după caz și feliu.
Dar îmi place și că în plimbările astea din cartierul meu pe la casele pe care eu le aleg (cu riscul, asumat, că e doar o felie infimă, dar e dreptul meu să-mi aleg felia asta), văd lansări la care altfel n-aș avea cum să ajung, citesc cronici, ascult păreri și interviuri, văd reacții la cărți și polemici, dar văd și cum se construiesc oamenii cu detaliile din viața lor. Și asta e fascinant mai ales pentru, să zicem, un gură-cască ca mine. Detaliile aruncate prin fereastră – așezate cu mîna sau lăsate – …artistic, na acum, postarea e totuși publică – la voia întîmplării, acelea pe care vor ei să le lase văzute prin fereastra fără perdele, ele îmi fac plimbarea interesantă. Prin ele reușesc să văd un blog deștept, un tablou, o expoziție, un chip de fiu, fiică sau părinte, o glumă bună, o ironie, o țăcăneală haioasă, un Witz, să ascult o melodie cîndva preferată de care uitasem, în fine, prin ele văd ce le e lor drag să arate prin fereastra cu perdelele larg deschise. Unele de la minte la minte, altele de la ochi pentru ochi etc.
Cîte plimbări, atîtea stări. Uneori citesc chestii aiuritoare, cum ar fi că scriitorii nu se citesc între ei sau că anumiți critici literari nu au timp să citească.
Alteori, văd cum unii locatari stau după perdea și zic că nu ar fi acasă. Sau cum un nebun aruncă o piatră în apă și zece cuminți n-o pot scoate. Cel mai adesea însă văd cum regi, oșteni și învățați / Ne succedem generații și ne credem minunați, dar o fi parte din legea firii.
Mă deconcertează mai ales reacțiile mimetice, ca cele de înot sincron sau de cor în canon.
Deseori mă necăjesc că nu pot fi în stradă de-adevăratelea, la Sibiu, de exemplu, unde aș veni în fiecare zi. Mișcările sau bîlbele din politică sau din jurnalism sau de aiurea mă destabilizează, dar dacă am inspirație scriu un articol. Sau o carte de gramatică sau una de ficțiune.
Așez și eu una sau alta la fereastră. Încerc să nu aglomerez pervazul însă. Am oroare de lipsa de măsură.
Vasile Baghiu
Reţelele de socializare de pe Internet sunt pentru mine nişte minunate mijloace de ieşire în lume şi de menţinere a legăturilor, de comunicare, de răspândire a ideilor, de apărare a unor cauze. Sigur că au şi dezavantaje (senzaţia de vacarm, inflaţia de momente fără conţinut, pericolele de tot felul din partea lor întunecată, dependenţele etc.), dar cred că beneficiile sunt dominante. Mai mult, prefer să văd mai degrabă aspectele bune şi să profit cât pot de mult de această poveste, ca scriitor şi om trăitor pe pământ.
Sigur, reţelele merg pe comunicare, împărtăşire, conexiune, dar eu cred că Internetul în general este ceva ce a venit la timp în viaţa mea, dacă e să spun câteva vorbe despre impactul pe care această invenţie îl are în pătrăţica în care trăiesc, o uşă deschisă înspre lumea largă şi – în plan strict personal al ideilor literare – un fel de confirmare a conceptului literar al himerismului, pe care îl gândisem şi îl explicasem încă înainte de 1989, cu perspectiva „lumii large” accesibile dintr-odată pentru toţi, cu ideea unui „continuum happening literar-poetic” (reflecţii, jurnal, fragmente de creaţie, întâmplări cu înţeles şi sens), cu destructurarea „centrului”, cu suspendarea timpului, cu sentimentul tulburător al trăirii „live” a propriei poezii.
În anii nouăzeci, pentru un scriitor „nealiniat”, aşa cum eram (fără să-mi fi propus aceasta, fireşte), riscul rămânerii în izolare şi al consumării în van a energiilor pe un teren local al orgoliilor şi provincialismelor de tot felul în condiţiile României postcomuniste cu năravuri vechi era clar. Îi vedeam pe unii şi pe alţii mai „orientaţi” în raport cu vremurile cum călătoreau în numele şi pe seama breslei scriitoriceşti sau a unor instituţii culturale care mai de care mai reprezentative, însă eu nu intram în cărţile acelea.
Am înţeles repede că trebuie să merg pe drumul meu, iar apariţia Internetului mi-a dat posibilitatea de a schimba situaţia în favoarea mea, de a lua pe cont propriu povestea legăturii cu lumea şi de a începe o perioadă inspiratoare şi foarte bogată, cu contacte şi dialoguri la care înainte nici nu visam, cu toate călătoriile care mi-au dat şansa de a aduce himerismul în planul realităţii, cu prietenii noi în locuri şi spaţii culturale diverse şi care par deja să devină vechi de o viaţă, cu noile resurse din care scrisul meu îşi trage substanţa, cu incredibilele posibilităţi de documentare.
Înainte de Facebook am activat ani de zile pe un grup american online de poezie care funcţiona întocmai ca reţeaua aceasta atât de populară acum, iar acea experienţă, fabuloasă pot spune, cu unele proiecte literare transatlantice duse la capăt, m-a pregătit, sunt convins, pentru ce avea să vină, pentru „blogăreală”, Facebook, Twitter şi tot restul, mi-a oferit şi îmi oferă posibilitatea de a spune ce am de spus, de a mă agita cu un pic mai multă vizibilitate şi adesea cu surprinzătoare semne de solidaritate, în apărarea unor cauze adevărate, de a mai tăia din avântul impostorilor şi mitomanilor de tot felul.
În câteva situaţii – în care Facebook-ul a fost cu adevărat singura mea platformă de apărare împotriva unor abuzuri, în mediile de muncă prin care încerc să mă ţin pe o linie a demnităţii şi a unor valori cât-de-cât în România noastră suferindă – m-am amuzat să văd cum unii dintre cei vizaţi au propus în şedinţe făcute pe calapod vechi să fie sancţionate (nu numai înfierate) intervenţiile mele libere, dar mi s-a şi confirmat astfel importanţa libertăţii de expresie pe care această reţea o oferă. Cu toate riscurile de manipulare, cu toată „diluţia” lucrurilor importante şi aşa mai departe. Trăim oricum într-o lume în care libertatea şi demnitatea trebuiesc mereu apărate, aşa cum a fost întotdeauna, însă reţelele dau acum şanse noi, negândite şi poate nesperate cândva.
Dincolo de toate, cel mai mult îmi place însă la aceste reţele posibilitatea de a ţine legătura cu cititorii cărţilor mele, cu toţi cei interesaţi de scrisul meu. Şi acesta pentru că eu scriu – am mai spus-o – pentru cititorii de azi. A primi de la cititori impresii de lectură, păreri şi întrebări, a avea cu ei o cale de comunicare este o bucurie pentru mine şi o încurajare, ceva ce orice scriitor cred că îşi doreşte. Eu unul oricum nu am de gând să privesc cu indiferenţă acest nou mod de viaţă.
Cosmin Leucuţa
Scopul rețelelor de socializare mi se pare că a fost, încet-încet, deturnat. Sigur, poți comunica cu oamenii aflați la distanță foarte ușor, poți căuta și găsi persoane cunoscute (și necunoscute) pe care altfel nu ai avea cum să le găsești. Și, dacă vrei, poți chiar să intri în contact cu oameni la care altfel nu prea ai avea acces. Ascunși în spatele unui perete virtual, ți-e foarte ușor să scrii câteva cuvinte de salut unei personalități. Nu există stânjeneala unei conversații live, frica de lipsa unui subiect care să stea în picioare fără prea mult efort. Dar, în timp, rețelele sociale au devenit niște panouri publicitare pentru cei care știu cu adevărat să profite de ele.
Scriitorul, printre alții, a primit un dar nesperat, o modalitate de a-și construi un fanbase cu relativă ușurință. Acum 20 de ani, trebuia să scrii, să publici și să speri că lumea te va citi și își va aminti de numele tău. Lansările se țineau cu oamenii veniți la eveniment pe bază de invitații orale. De multe ori, lumea nici nu știa cum arăta scriitorul până nu ajungea la fața locului.
Internetul și reţelele sociale au tăbărât asupra acestor concepte și le-au schimbat radical. Acum scriitorul are o figură pe care toată lumea o poate vedea. Își poate crea o pagină proprie, cu linkuri către toate aspectele relevante ale activității sale. Poate împărți gânduri și fragmente din ceea ce scrie aproape instant cu prietenii săi și cu cei care îi urmăresc profilul. Poate discuta direct cu cei care îl citesc. Își poate crea evenimente – lansări, întâlniri, lecturi etc. – la care atât el, cât și cei interesați pot chema alți oameni. Se fac update-uri, se dau replici, se dezvăluie secrete, se râde și se plânge laolaltă, și toate astea contribuie inevitabil la creșterea notorietății scriitorului.
Informația circulă extrem de repede, din toate părțile, și mi se pare că fiecare se poate promova exact atât de mult pe cât își dorește sau câtă imaginație are. Teoretic, nu există limite. Poți scrie o carte și o poți publica cu costuri minime, apoi o poți promova pe rețelele de socializare și bum! Te poți trezi peste noapte o celebritate. Evident, cu atâtea potențiale celebrități și timpul esențialmente limitat, cele 15 minute de faimă de care vorbea Warhol s-au cam redus semnificativ. Ca să rămâi în top, trebuie să fii mereu inventiv. Dar șansele sunt acolo.
Reversul acestor binecuvântări este că, expunându-te într-un asemenea hal, riști ca absolut totul despre tine să iasă la iveală, mai devreme sau mai târziu. Scandalurile așteaptă după colț, chiar dacă nu toate sunt legitime. Dar asta e problema celor mai controversați. În rest, toate bune.
scrie un comentariu