Pentru “Zile fără sfârşit”, irlandezul Sebastian Barry a primit Premiul Costa 2016 şi a fost nominalizat la Premiul Man Booker 2017. Cartea apare în curând la Editura Litera, în traducerea Oanei Celia Gheorghiu.
Editura: Litera
Traducere din limba engleză:
Oana Celia Gheorghiu
Nr. pagini: 288
- Premiul Costa 2016
- Nominalizare la Premiul Man Booker 2017
În vârstă de doar șaptesprezece ani, supraviețuitor al foametei din Irlanda, Thomas McNulty se înrolează în armata Statelor Unite ale Americii în anii 1850. Împreună cu camaradul său de arme, John Cole, Thomas va lupta în războaiele împotriva indienilor sioux și yurok și, în cele din urmă, în Războiul Civil. Marcate de greutăți înfricoșătoare, aceste zile li se par bărbaților extraordinar de intense, în ciuda ororilor la care sunt martori și la care iau parte.
Plasându-și acțiunea din Wyoming până în Tennessee, cartea lui Sebastian Barry este o capodoperă de atmosferă și limbaj. Poveste emoționantă despre doi bărbați și despre familia improvizată pe care și-o creează împreună cu Winona, o tânără sioux, Zile fără sfârșit este un portret expresiv și memorabil al celor mai cumpliți ani din istoria americană.
„Povestea de frontieră închipuită de domnul Barry acumulează vertiginos mostre de inumanitate și iubire furată: este în același timp sângeroasă și romantică, criminală și muzicală… O saga captivantă care contrapune ororile istoriei și consolările căminului și ale familiei.”
The Wall Street Journal
– FRAGMENT –
Capitolul 1
Metoda de a pregăti un mort pentru înmormântare în Missouri lua, cu siguranță, premiul cel mare. Parcă îi dichiseau pentru însurătoare pe bieții noștri soldați căzuți, nu pentru moarte. Toate uniformele periate cu ulei de lampă până ajungeau într‑o stare pe care nu o văzuseră niciodată pe când erau în viață. Fețele perfect bărbierite, ca și cum îmbălsămătorul nu voia să se vadă nici un fir de păr. Nimeni dintre cei care‑l știau nu l‑ar fi putut recunoaște pe soldatul Watchorn pentru că celebrii lui favoriți dispăruseră. În orice caz, morții îi place să facă un străin din tine. E adevărat că sicriele erau numai din lemn ieftin, dar nu asta era ideea. Ridicai unul dintre ele și greutatea trupului făcea ca sicriul să se deformeze. Lemnul era tăiat atât de subțire la gater că era mai degrabă o șipcă decât o scândură. Dar băieților morți nu le pasă de asemenea lucruri. Ideea era că ne bucuram să‑i vedem atât de dichisiți, în condițiile date.
Vorbesc acum despre sfârșitul primei mele implicări în treburi de război. Trebuie să fi fost prin 1851. Din moment ce mă maturizasem, mă înrolasem voluntar la șaptesprezece ani în Missouri. Dacă aveai două mâini și două picioare, te primeau. Dacă erai un puști cu un singur ochi, pesemne te‑ar fi primit și așa. Singura leafă mai proastă decât cea mai proastă leafă din America era solda din armată. Și te hrăneau cu chestii ciudate până începea să‑ți pută rahatul. Dar erai bucuros să ai ceva de lucru pentru că, dacă nu munceai pentru câțiva dolari în America, făceai foamea, lecția asta o învățasem. Ei bine, eu mă săturasem să‑mi fie foame.
Crede‑mă când îți spun că există un anumit tip de bărbat care iubește să slujească în armată, oricât de meschină ar fi plata. În primul rând, ți se dădea un cal. Putea fi o mârțoagă terminată, putea fi chinuit de colici, putea avea o gușă în gât de mărimea unei bile, dar era un cal. În al doilea rând, primeai o uniformă. Putea avea oareșce lipsuri la capitolul cusături, dar era o uniformă. Albastră ca fundul unei muște albastre de carne.
Pe cinstea mea, armata a fost o viață bună. Aveam șaptesprezece ani sau pe acolo, n‑aș putea să spun cu siguranță. N‑am să spun că anii de până la zilele mele în armată au fost ușori. Dar tot dansul ăla a pus mușchi pe mine, eram slab și vânos. Nu îmi vorbesc de rău clienții, îi vorbesc de bine. Dacă dai un dolar pe un dans, vrei să zboare pe podea de banii ăștia, numai Dumnezeu știe.
Da, armata m‑a primit și o spun cu mândrie. Slavă Domnului că John Cole a fost primul meu prieten din America și la fel și din armată, și ultimul meu prieten, de fapt. A fost lângă mine în aproape toată această extrem de surprinzătoare viață de yankeu care a fost bună în toate privințele. Doar un băiat ca și mine, dar chiar și la șaisprezece ani arăta ca un bărbat în toată firea. Prima dată l‑am văzut când avea paisprezece ani sau cam așa, foarte diferit. Asta a spus și proprietarul cârciumii. E timpul, băieți, nu mai sunteți copii, zice el. Față întunecată, ochi negri, ochi de indian le spunea pe vremea aia. Strălucitori. Tipii mai în vârstă din pluton ziceau că indienii sunt doar niște băieți răi, băieți răi fără expresie pe față, gata să te ucidă de cum se uită la tine. Spuneau că indienii trebuie rași de pe fața pământului, mai mult, că asta ar fi cea mai bună politică. Soldaților le place să spună lucruri neobișnuite. Din asta e făcut curajul, cel mai probabil, spunea John Cole, din a fi un om înțelegător.
John Cole și cu mine ne‑am dus împreună la centrul de voluntariat, firește. Ne ofeream la pachet, bănuiesc, și el arăta la fel de rupt în cur ca și mine. Ca gemenii. Ei, când am terminat la cârciumă, n‑am plecat înțoliți. Cred că arătam ca niște cerșetori. Era născut în Noua Anglie, unde vigoarea dispăruse din pământul tatălui său. John Cole nu avea decât doisprezece ani când a fugit de‑acasă în pribegie. Prima dată când l‑am văzut, mi‑am zis în gând, uite un tovarăș. Asta a și fost. Mi‑am zis că arată ca un filfizon. Chiar așa tras cum era la față de foame. Am dat peste el sub un gard viu în nenorocitul de Missouri. Nu eram sub gardul viu decât ca urmare a faptului că se deschisese cerul și se revărsa asupra noastră. Departe în câmpiile alea mlăștinoase de dincolo de bătrânul St. Louis. M‑așteptam să văd o rață adăpostindu‑se acolo, nu o ființă umană. Cerul se deschide. Scormonesc ca să mă ascund și deodată iată‑l acolo. Altfel poate nici nu l‑aș fi văzut. Prieten pe viață. O întâlnire ciudată, mâna destinului, ai putea spune. Norocos. Dar prima oară scoate un cuțitaș ascuțit pe care‑l avea cu el, făcut dintr‑un piron rupt. Avea de gând să‑l înfigă în mine dacă încercam să‑i fac rău. Era un băiat de treisprezece ani care părea foarte reținut, socot eu. Oricum, sub gardul viu de care am pomenit, când am început să stăm de vorbă, mi‑a zis că stră‑străbunică‑sa era o indiancă al cărei trib dispăruse din est de multă vreme. Acum erau în teritoriul indienilor. Nu îi cunoscuse niciodată. Nu știu de ce mi‑a spus toate astea atât de repede, doar că eram foarte prietenos și poate că s‑a gândit că o să piardă prietenia aia dacă nu știam rapid de lucrurile rele. În fine. I‑am spus cum să privească cel mai bine asta. Eu, copilul unor irlandezi săraci din Sligo, la fel de bătuți de soartă. Nu, noi, familia McNulty, nu aveam prea multe cu care să ne lăudăm.
Poate din respect pentru sufletul vulnerabil al lui John Cole, ar trebui să sar mai departe brusc și să evit relatările despre primii noștri ani. Doar că s‑ar putea să recunoască și el că anii aceia au fost importanți în felul lor și nici n‑aș putea să spun că au constituit în vreun fel o vreme a unei suferințe rușinoase. Au fost rușinoși? Eu nu văd lucrurile așa. Hai să le spun zilele noastre ca dansatori. De ce dracu’ nu le‑aș spune așa? Până la urmă, eram doar niște copii siliți să supraviețuiască pe un teren periculos. Și am supraviețuit și, după cum vezi, am trăit ca să povestesc. Pentru că făcuserăm cunoștință sub un gard oarecare, ni s‑a părut normal și ușor să ne asociem demersului curajos de a continua să supraviețuim. Adică John Cole, ca minor, și cu mine ne‑am alăturat pașii pe drumul bătut de ploaie și am intrat în următorul oraș din ținutul acela de frontieră unde lucrau sute de mineri aspri și o jumătate de duzină de cârciumi turbulente de pe o stradă noroioasă se străduiau să‑i distreze.
Nu că noi am fi știut prea multe despre asta. Pe vremea aceea, John Cole era un băiat plăpând, după cum m‑am chinuit să explic, cu ochii lui negri tăciune și fața uscățivă ascuțită ca a unui ogar. Eu eram o versiune mai tânără a mea. Adică, deși aveam vreo cincisprezece ani, cred, după aventurile mele prin America și Canada, arătam la fel de tânăr ca el. Dar habar nu aveam cum arăt. Copiii se pot simți mari și viteji și totuși să fie numai niște fărâme văzuți din afară.
– M‑am săturat să umblu de colo până colo. Doi se descurcă mai bine împreună, a spus el.
Așa că apoi ne‑a venit ideea să ne găsim de lucru, să curățăm rahat sau orice altă slujbă dezgustătoare pentru oamenii cuviincioși. Nu știam prea multe despre persoanele adulte. Nu prea știam noi prea multe despre nimic. Eram dispuși să facem orice și chiar jubilam la gândul ăsta. Eram gata să intrăm în haznale și să întoarcem căcatul cu lopata. Am fi fost poate fericiți și să comitem infracțiuni obscure, dacă asta nu presupunea capturare și pedeapsă, că nu știam. Eram două așchii de umanitate într‑o lume dură. Eram de părere că porția noastră de hrană era pe acolo, trebuia doar s‑o căutăm. Pâinea paradisului îi spunea John Cole, pentru că după prăbușirea tatălui lui frecventase adesea locurile acelea în care băgau în el în egală măsură imnuri religioase și mâncare neîndestulătoare.
Nu erau multe asemenea locuri în Daggsville. De fapt, nici unul. Daggsville însemna numai tărăboi, cai jegoși, uși trântite, strigăte ciudate. În acest moment al aventurilor mele biografice, trebuie să mărturisesc că purtam un sac vechi de făină legat în jurul taliei. Arăta oarecum a îmbrăcăminte, dar nu cine știe ce. John Cole arăta mai bine într‑un costum vechi și ciudat care trebe că avea trei sute de ani, judecând după găurile din el. Oricum, îl cam bătea vântul pe la vintre, din câte‑mi puteam da eu seama. Aproape că puteai să întinzi mâna și să‑i măsori bărbăția, așa că ochii noștri făceau tot ce puteau să se uite în altă parte. Am pus la cale o metodă bună de a mă descurca cu așa ceva și mi‑am fixat cu hotărâre privirea asupra feței lui, ceea ce nu era vreun efort, că era o față plăcută. Cum mergeam așa, ne apare înainte o clădire nouă‑nouță din lemn proaspăt tăiat și cu cuiele recent bătute încă strălucind. „Saloon“ scria pe o pancartă, nici mai mult, nici mai puțin. Și, mai jos, o pancartă mai mică atârnând de‑o sfoară, „Angajăm băieți curați“.
– Ia uite aici, spune John Cole, care nu avea multă știință de carte, ca mine, dar avea totuși câte ceva. Ei, zice el, pe inima scumpă a mamei mele, chiar îndeplinim jumătate din cerință.
Am intrat direct și iată o cantitate extrem de plăcută de lemn negru de bună calitate, de la podelele întunecate la tavan, un bar lung, la fel de subțire și de negru ca o baltă de petrol. Apoi ne‑am simțit ca niște păduchi în boneta unei fete. De pe altă lume. Imagini ale acelor scene americane de grandoare care sunt mai confortabile când le privești decât când te afli în ele. Bărbatul de acolo, din spatele barului, într‑o haină din piele de căprioară, lustruia filosofic o suprafață care nu avea nevoie de lustru. Se vedea ușor că era un stabiliment nou. Un tâmplar finisa scările spre camerele de sus, montând ultima secțiune a unei balustrade. Barmanul avea ochii închiși, altfel ne‑ar fi văzut mai repede. Poate chiar ne‑ar fi izgonit. Apoi ochii i s‑au deschis și, în loc să se dea înapoi și să ne înjure, cum ne așteptam, individul acesta mai profund a zâmbit, părând mulțumit să ne vadă.
– Căutați băieți curați? zice John Cole, pe un ton destul de bătăios, încă profețind pericole.
– Sunteți bine‑veniți, zice bărbatul.
– Suntem? întreabă John Cole.
– Sunteți. Sunteți exact ce trebuie, mai ales ăsta mic de aici, răspunde el. La mine se referea. Apoi, de parcă s‑ar fi temut că John Cole s‑ar putea simți jignit și ar întinde‑o: Dar și tu ești, mai spune el. Vă dau cincizeci de cenți pe noapte, cincizeci de cenți pe noapte de căciulă, și de băut cât puteți duce, dacă puteți să beți, și puteți să dormiți în grajdul din spate, da, într‑adevăr, plăcut și confortabil și al naibii de călduros. Asta dacă sunt mulțumit de voi.
Sebastian Barry s-a născut în 1955 la Dublin și a studiat la Trinity College din Dublin. Printre posturile sale academice se numără cele de writing fellow la University of Iowa (1984) și la Trinity College, Dublin (1995–1996).
A publicat piese de teatru, poezie și mai multe romane, printre care The Whereabouts of Eneas McNulty (1998), Annie Dunne (2002) și Calea cea lungă (A Long Long Way, 2005), carte aflată printre finalistele la Premiul Man Booker și la International IMPAC Dublin Literary Award. Romanul său Jurnalul ascuns (The Secret Scripture, 2008) a fost finalist la Premiul Man Booker și a câștigat Premiul James Tait Black Memorial și Premiul Costa, iar On Canaan’s Side (2011) a fost nominalizat la Premiul Man Booker și a câștigat Premiul Walter Scott. Cele mai noi romane ale sale sunt The Temporary Gentleman (2014) și Zile fără sfârșit (Days Without End, 2016), ultimul dintre ele nominalizat la Premiul Man Booker și câștigător al Premiului Costa și al Premiului Walter Scott.
Sebastian Barry trăiește în comitatul Wicklow din Irlanda, împreună cu soția și cei trei copii.
scrie un comentariu