Vântul, duhul, suflarea, noul roman al Andreei Răsuceanu, a apărut de curând în colecţia Fiction Ltd. a Editurii Polirom şi pleacă de la tragedia unui frontierist, care încearcă să fugă de comunism trecând Dunărea.
Gabriela Adameşteanu a spus deja că Vântul, duhul, suflarea este romanul anului 2020. Un compliment care ar trebui să avanseze cartea aceasta în fruntea listei oricărui cititor împătimit de literatură română. Ce aşteptări ai tu de la roman? Ţi-ar plăcea ca el să ajungă pe biroul unei anumite categorii de cititori, te gândeşti la cineva anume?
Ca orice scriitor, îmi doresc să am cititori cât mai mulți și mai diferiți, fiecare reacție a lor, legată de carte, e o mare bucurie, care te hrănește și compensează multe lucruri. Nu știu dacă oamenii își dau întotdeauna seama că, în mare măsură, pe lângă plăcerea de care se vorbește mereu, scrisul presupune multă singurătate, luptă cu textul, cu tine, sacrificii de tot felul, care înseamnă uzură, mai ales în timp. Scrisul poate fi și obositor, epuizant, uneori e ca și cum te-ai juca inconștient cu terminațiile unor nervi foarte sensibili.
Vântul, duhul, suflarea e o carte dură, e o carte despre moarte și suferință, de fapt despre cum suferința se perpetuează de la o generație la alta, fie că e vorba despre istoria mare, fie că e vorba despre cea personală, cele două sunt oricum inseparabile, se intercondiționează.
Mi-aș dori ca intensitatea acestor evenimente, fie că e vorba de război și foametea din anii ’40, de anii stalinismului sau ai comunismului ceaușist, să ajungă la cititor și să-l facă să perceapă adevărata dimensiune a dramei acelor ani. Am scris despre consecințele oricărui sistem represiv, despre atrocitatea evidentă a unor evenimente, dar și despre oroarea altora, mai puțin vizibile, care se petreceau în microuniversul familial, cu nimic mai puțin grave decât celelalte, despre cum existența fiecăruia e de fapt condiționată de ceea ce au trăit părinții, bunicii, despre importanța dar și, într-o anumită măsură, neputința de a-ți cunoaște cu adevărat trecutul și despre pericolul de a te lansa în judecăți radicale.
În timpul documentării, care a însemnat parcurgerea unor surse edite, inedite, dar și a unor mărturii orale, am încercat să înțeleg ce anume îl putea face pe un om care avea o slujbă, o familie, un loc nu întotdeauna precar în societate să lase totul în urmă, să își riște viața, să plece dintre ai lui fără ca măcar să îi avertizeze în vreun fel – au fost multe astfel de cazuri, și care erau consecințele acestei dispariții pentru cei rămași în urmă. Nu în ultimul rând, am vrut să surprind paradoxul modului cum ne raportăm acum la istoria recentă, în aceeași măsură cu resentiment, cu oroare, dar și cu un anumit tip de nostalgie, manifestată, evident, nu față de un timp istoric, ci față de unul mitic, care este cel al copilăriei sau al tinereții, întotdeauna înconjurat de o aură strălucitoare. M-am gândit mult și care ar trebui să fie formula scrierii romanului, pentru că nu mi-am dorit să fie cea a unui realism sec, cum nu mi-am dorit nici o structură clasică, în cele din urmă totul a venit de la sine, sub forma unor prelungiri în oniric, cum observă Paul Cernat în prefață, sau în realism magic. Cred că cititorul ideal al cărții ar trebui să perceapă toate aceste lucruri și să-și dorească poate să știe mai multe despre ele. Sunt sigură ca vor exista astfel de cititori, am văzut din reacțiile la O formă de viață necunoscută că am un public inteligent, cultivat și empatic.
Puteţi cumpăra cartea de la:
Mi-a plăcut foarte mult cum ai scris despre carte pentru Bookhub.ro, despre legătura dintre sunetul plopilor din cimitirul satului copilăriei şi plopul pe care-l zăreşti astăzi de le fereastra apartamentului tău. Este un exemplu frumos despre modul în care poate fi aprinsă scânteia unei cărţi noi în mintea unui scriitor cu imaginaţie. Din câte am înţeles, Vântul, duhul, suflarea a avut nevoie de multă documentare, pentru că pleacă de la cazul unui frontierist… De cât timp ai avut nevoie pentru acest roman şi cât de greu s-a lăsat el scris? (tot din articolul de pe Bookhub.ro, am aflat că ai lucrat la epilog pe tot parcursul scrierii cărţii)
Imaginea plopilor din cimitirul satului unde mi-am petrecut câteva vacanțe în copilărie e într-adevăr unul dintre punctele de plecare ale cărții. Plopii aceia mi se păreau nesfârșiți, vârfurile lor păreau că se pierd într-un alt strat, o altă zonă, inaccesibilă, a lumii noastre, dar cel mai mult mă impresiona sunetul lor. Erau mulți și foșnetul lor, în mijlocul câmpiei, mai ales toamna, era fascinant și neliniștitor, în același timp, ca și cum ar fi ascuns ceva, poate un fel de chemare a necunoscutului, a depărtării sau un adevăr secret pe care poate nu suntem niciodată pregătiți să-l aflăm, despre noi, despre lume, despre ceea ce se află dincolo. Cel puțin așa mi se părea atunci, simțeam o mare ușurare pe măsură ce mă îndepărtam și sunetul se auzea tot mai slab în spatele meu. Mă bucur că ai remarcat imaginea asta.
Am scris cartea în aproape trei ani, am început-o, surprinzător pentru mine, imediat ce am predat O formă de viață necunoscută, cam în primăvara lui 2018, pentru că rămăseseră lucruri nespuse acolo despre C., satul în care se petrec o parte dintre întâmplări. Descoperisem atunci noi documente referitoare la el, niște catagrafii care aruncau altă lumină asupra istoriei mele familiale, și așa a început totul. Aveam în minte și povestea frontieristului, a Iolandei, a fiului neiubit. Toate s-au legat când am pus prima dată schema cărții pe hârtie. Într-adevăr, am scris la epilog pe tot parcursul cărții, simțeam nevoia să dau cumva un răspuns întrebării și frământărilor care-i chinuiau pe membrii familiei și mă întorceam la G., care, în singurătatea absolută pe care n-o poți simți decât în preajma marilor curgeri de apă, se pregătea să se smulgă pentru totdeauna din lumea cunoscută până atunci. Până nu am reconstituit în amănunt cadrul în care se află, natura din jur, care pare cuprinsă de aceeași neliniște pe care o simte personajul, senzațiile contradictorii, de frică, îndoială, dor, regret, resemnare, nu am putut încheia epilogul. Niciodată însă n-am vorbit direct despre toate acestea, am lăsat acțiunile și elementele decorului din jur s-o facă.
Scrisul poate fi și obositor, epuizant, uneori e ca și cum te-ai juca inconștient cu terminațiile unor nervi foarte sensibili.
De obicei cum şi unde scrii proză? Diferă aspectele acestea atunci când vine vorba despre munca de editor?
Nu am cine știe ce tabieturi de scriitor, dacă la asta te referi. Am nevoie de liniște, dar pot scrie și dacă se mai află cineva în cameră, de exemplu, de două-trei cești de cafea pe zi, tare, amară, de preferat fiartă la ibricul de alamă pe care mi l-am cumpărat acum câțiva ani de la Istanbul, scriu dimineața scenele care au nevoie de atenție, de o expunere obiectivă, de legături cu alte episoade ale cărții, și seara pasajele mai emoționale, sau descriptive, care-ți lasă mai multă libertate. Nu are nici o legătură cu munca de editor, pe care o fac cel mai bine de la birou, cu agenda în față și telefonul alături. Dar, la o adică, toate astea se pot schimba oricând, am avut noroc să mi se spună consecvent, încă de când eram copil, că, dacă vrei cu adevărat să faci ceva, o faci în orice condiții, și invers, dacă nu ai nici o tragere de inimă, poți avea toate condițiile din lume și degeaba.
Sentimentul meu e că se citește mult în pandemie, și poate cu atenție crescută, pentru că, vrând-nevrând, oamenii chiar au mai mult timp.
Vântul, duhul, suflarea apare la sfârşitul unui an complicat, în care, deşi s-a tot vorbit despre pierderile din mediul editorial cauzate de pandemie, s-au lansat cel puţin două colecţii importante: colecţia de literatură română contemporană de la Editura Litera şi colecţia Anansi. World Fiction de la Editura Pandora M. Cum vezi tu contextul în care apare noua ta carte şi ce crezi că se va petrece, din punct de vedere editorial, în anul viitor?
E limpede că nu e cel mai fericit context, când trăiești sub o amenințare continuă nu te preocupă decât propria supraviețuire și tot ceea ce ține de sănătate. Totuși, sentimentul meu e că se citește mult în pandemie, și poate cu atenție crescută, pentru că, vrând-nevrând, oamenii chiar au mai mult timp. E și un refugiu necesar, pentru sănătatea psihică, emoțională, la fel de importantă. Cred că există un timp al fiecărei cărți, iar pentru Vântul, duhul, suflarea acesta este. E, nu în ultimul rând, și o carte despre speranță și despre cum întorsături de destin care par miraculoase pot schimba totul în bine, chiar și în vremurile cele mai întunecate.
Mă aștept ca anul viitor să revenim treptat la normal, ca editurile să-și abandoneze precauția și să își reia ritmul obișnuit al aparițiilor.
După O formă de viaţă necunoscută, vine Vântul, duhul, suflarea, care este anunţat ca al doilea roman din trilogia ce are ca punct de legătură un sat din apropierea Dunării. Ce urmează în această trilogie?
Lucrez acum la un nou roman, într-adevăr, care coboară și mai mult în istoria satului C., sau mai bine zis într-o anumită parte a ei, e vorba despre primii imigranți italieni care ajung acolo și de felul cum se integrează în comunitate. Unul dintre ei, supranumit Mutul, e personajul central, partitura lui începe așa: „Niciodată singurătatea nu fusese o siluetă care mergea alături de noi, un corp viu, cu brațe și ochi neliniștiți, a cărui răsuflare fierbinte nu ne slăbea de când plecaserăm. Mirosea a depărtare, a necunoscut, a vânt răscolitor care întoarce frunzele livezilor înșirate pe marginea drumului, toate intraseră acum în corpul bătrân și ațos al Mutului”.
Aş evidenţia o chestiune pe care a remarcat-o şi Paul Cernat, în prefaţa romanului Vântul, duhul, suflarea: ai construit la Humanitas „o colecţie de proză nouă care deja contează”. Felicitări pentru efortul editorial şi pentru toate cărţile aduse în atenţia iubitorilor de literatură română! Totuşi, când am aflat că noua ta carte apare la Polirom, m-am întrebat de ce? Nu era mai simplu ca romanul să apară tot la Humanitas (ca precedenta carte, care face parte din aceeaşi trilogie ca şi actuala)?
Mulțumesc. Mi-am dorit să nu mai public literatură în colecția pe care o și coordonez, de altfel nu e un lucru neobișnuit ca scriitorii care sunt și editori să publice cărți și la alte edituri decât cele unde lucrează. Am luat hotărârea anul trecut, în noiembrie, tot atunci am semnat și contractul pentru Vântul, duhul, suflarea, care nu era încă gata, mi-am luat ca deadline luna septembrie a acestui an. Eu lucrez foarte bine cu deadline-uri, așa că într-adevăr am terminat cartea în vară, pe urmă doar am recitit-o și corectat-o de câteva ori, înainte să o trimit la editură, cu a cărei echipă am avut o colaborare foarte bună.
Şi pentru că am amintit de prefaţa lui Paul Cernat, am găsit interesantă formula de a deschide romanul astfel. Altădată, prefaţa era des întâlnită în cazul beletristicii, dar astăzi ea este rară. Şi tocmai pentru că este rară, îmi poţi spune cum s-a ajuns la această variantă?
În primul rând, cred că a fost o reacție la lipsa tot mai acută și mai gravă a criticii de întâmpinare. Au rămas doar câțiva critici care mai fac asta profesionist și fără parti-pris-uri, din păcate Paul Cernat nu mai este unul dintre ei. Mi-am dorit mult să-i știu părerea despre roman, mi s-a părut mereu un bun evaluator al cărților mele, așa că l-am rugat să îl citească și să-mi scrie câteva cuvinte pentru coperta a patra, iar dacă îi va plăcea cartea, chiar un Cuvânt înainte. A scris o prefață aplicată și generoasă de care m-am bucurat foarte mult, pentru că am simțit entuziasmul cu care a citit cartea.
În al doilea rând, eu cred în utilitatea prefețelor, care pot introduce cititorul în universul unei cărți, îi pot crea un orizont de așteptare, îmi place și să le scriu, și să le citesc.
Sursa fotografiei reprezentative: arhiva personală
scrie un comentariu