Luni, 25 iunie, la ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (Bdul Regina Elisabeta nr. 38), va avea loc lansarea romanului „Casting pentru ursitoare” de Ohara Donovetsky, apărut de curând în colecția „Ego.Proză” a Editurii Polirom. Vor vorbi, alături de autoare: Ioana Bâldea-Constantinescu, Bianca Burța-Cernat şi Adina Dinițoiu. Va modera: George Onofrei.
„Am simţit că personajele din „Casting pentru ursitoare” se scriu singure în mintea mea. O mare bucurie. Întîi am simţit-o pe Haia. Într-o zi de marţi, bineînţeles. În alta, pe Mira. Pe Lenca, în restul timpului. Asta cînd nu m-am gîndit la Marie Curie, la Greta Garbo sau la Maria Kazimiera. Am scris din dor de oameni iubiţi sau de locuri dragi. Şi cu un mare apetit pentru viaţă, cu toate spaimele şi cu visurile ei. Povestea se adresează celor care cred, cu un gînd năstruşnic, că toate văzutele şi, mai ales, nevăzutele se leagă, că ar exista, aşadar, spectaculoase simetrii şi sincronicităţi, dar şi celor care, dimpotrivă, cred în jocul întîmplării şi al coincidenţei nesemnificative. În carte şi dincolo de ea, peste limitele puterii noastre de înţelegere.” – Ohara Donovetsky
– FRAGMENT –
Mira a ascultat-o o oră întreagă pe Haia povestind, cu o faţă împietrită, cum fusese ultima zi din viaţa mamei ei. Internată de o lună şi mai bine pentru probleme cardiace şi renale, apărute peste noapte, în scurtă vreme starea mamei s-a degradat. Medicii nu prea înţelegeau, păreau neputincioşi, pentru că era ca şi când organismul se autosabota, şi astfel, nu se ştie cum, ajunsese să aibă nevoie de dializă săptămânală. Urmaseră şi trei intervenţii pe cord deschis, pentru că inima i se umplea de sânge mai mult decât puteau procesa arterele şi venele, aşa înţelesese Haia. După ultima intervenţie de acest fel, care avusese loc la Spitalul Militar, Haia îşi amintea că, şi aici era ceva ce o aducea la disperare sau, în orice caz, zicea că scena asta îi revenise în cap de mii de ori, cu intensitatea unei dureri acute în plex, pe când se afla cu mama ei în ambulanţa cu care se întorceau la Spitalul Sfântul Ioan, a avut pentru prima oară temerea reală, grea şi rece că îşi pierde mama. Întinsă pe targă, incapabilă să mai vorbească altfel decât cu ochii, mama Haiei părea că vede deja lumea umbrelor spre care se îndrepta. Haia i-a povestit Mirei că ochii mamei ei păreau rătăciţi, nu priveau la ea, ci la tavanul maşinii, pe care nu-l vedeau, era ca şi când se uitau cumva înăuntrul lor sau poate deja la o altă variantă a lumii, în timp ce pe obraji i se scurgeau două şiruri de lacrimi, iar gura parcă uitase cuvintele, sau nu voia, sau nu mai ştia să le rostească, poate de teamă, poate de uimire. Haia ar fi vrut să ştie de ce plângea mama ei şi mai ales dacă ar fi vrut să-i spună ei ceva. S-a simţit neputincioasă atunci, nu ştia ce ar fi trebuit să facă, şi-a ţinut mama de mâini şi ar fi dorit să poată zbura cu ea în braţe, să ajungă mai repede undeva unde să o poată salva. Deasupra capetelor lor vuia prelung sirena ambulanţei, iar drumul care tăia Bucureştiul în două i s-a părut Haiei nesfârşit şi insuportabil, ca în buclă. La nici două ore, de fapt, nici nu ştia cât trecuse, i s-a părut infinit, dar şi foarte scurt, timpul se dăduse peste cap, mama ei avea să se stingă pe patul unei rezerve din Spitalul Sfântul Ioan. Haia ţinea minte clar momentul în care au chemat-o să-şi ia rămas-bun, când picioarele mergeau fără ea şi când a intrat în salon. Atunci a văzut-o pentru ultima oară în viaţă, şi era tot cu ochii răvăşiţi, dar de data asta, măriţi şi atenţi la ceva aflat undeva sus, în dreapta şi a fost convinsă că mama ei era deja pe drum spre dincolo şi că vedea deja umbrele unei alte lumi sau, în orice caz, pe cele care o conduceau într-un loc numai de ea ştiut. A strigat-o tare când a văzut-o, a început să plângă mut, lacrimile i se adunau şiroaie în gură, iar asistentele şi infirmierele – era multă lume acolo, camera era foarte-foarte mare, încăpea o lume întreagă acolo – i-au făcut semn să tacă, spunându-i că dacă o strigă o să o întoarcă din drum. A căutat privirea medicului, a înţeles că femeile care îi aprinseseră deja lumânarea ştiau ce fac, a mai zis o dată un sfâşietor maaaamaaa…“ şi atunci i s-a părut că mama ei a auzit-o şi că a încercat să o vadă, mai mult a simţit decât a văzut că mama ei o căuta în mulţimea de chipuri pe care trebuie să le fi văzut, doar că nu a văzut-o, deşi Haia era în dreptul ochilor ei. S-a gândit de atunci, încercând să înţeleagă, că ochii mamei erau rătăciţi doar pentru lumea asta, poate că ei vedeau deja o altă lume sau ce era dincolo de asta a noastră, că vedeau ce le era dat să vadă, că deja trecuseră în altă parte…
Ohara Donovetsky (n. 1969) este absolventă a Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti (1994), secţia română-germană. Are un masterat în Literatură Comparată şi Teoria Literaturii (1995) şi un doctorat în filologie la Universitatea din Bucureşti, cu teza Forme şi valori ale verbului în graiurile munteneşti (Editura Academiei, 2008). Din 1997 este profesor titular la catedra de limbă şi literatură română a Colegiului Naţional de Informatică „Tudor Vianu” din Bucureşti. A publicat Gramatica limbii române ca o poveste (Editura Corint, 2013) şi Bacalaureat la limba română (Editura Corint, 2014). A participat la elaborarea şi prezentarea lecţiilor de limbă română din cadrul programului TVR2 „Cu 2 treci BAC-ul”, proiect destinat pregătirii elevilor pentru examenul de bacalaureat la nivel naţional (2013). A publicat Învăţăturile Oharei pentru elevii săi, o carte de bio-ficţiune, în 2012.
scrie un comentariu