16 decembrie 2020. În cimitirul bisericii din Deal e adunată o parte din suflarea Desiștei. Bătrîni și bătrîne tremurînd și-un popă. După optzeci și trei de ani de viață, Ștefan Indrei a fost depus într-un sicriu închis, iar acum în groapă. Dumnezeu să-l ierte!
(La masa de sufletul mortului, vorbește Găvrilă Indrei, fratele răposatului)
„Ni l-o adus așè de la corhazu’ din Vişeu, închis în sicriu, adecă un sicriu închis. Ştefan o fo’ mai mare ca mine cu doi ai, io am amu’ optzăci şi unu. (Babele Desiștei stau încruntate, parcă posomorîte. Ai zice că nu vrea să-l asculte nimeni, dar el continuă:) O stat sîngur cuc în casa din Deal, că ș-acolo trebuiè să stăie cineva, că iera tăt casa lor, nu? Așè c-o stat acolo zăce ai fără femeia lui, Agripina. Amu’-s două săptămîni, o sunat-o la trii dimineaţă șî i-o zîs tăt gîfîind așè: ‘Agripină, îi gata, mă sufocă Covidu’ ăsta, cheamă iute Salvarea şî hai cu iè, că ț-oi da banii de-nmormîntare’. Da’ vezi că nu de Covid o murit, o zîs ceia de la corhaz c-o făcut anticorpi șî s-o vindecat, da’ i s-o oprit inima din iel, săracu’, pă cînd durnè. Așè că poate nici n-o știut că moare! Aşè ne-o zîs medicu’ ăla tînăr, și-o mai zîs că Ștefan o fo’ un nene simpatic șî că-i pare rău de iel, da’ că la vîrsta asta tare puțîni scapă. Da’ gîndu’ mieu îi că iel n-o mai vrut să trăiască. După ce l-o legat la tuburi de oxigen, că io-mi cunosc fratele, o sîmțît că-i prizonier. S-o dus o dată la budă, mai la-nceput de boală, și-o pticat acolo, că i-o vinit rău de la tiroidă. De-atunci o tăt avut pamperşi. Tăt de-atunci nu s-o mai sculat din pat. S-o infectat la plămîni, iel care zăce ai n-o coborît de la casa din Deal, de la aeru’ cel curat. O mai zîs doctoru’ cela c-avè şi-un cancer hăpt sub ochiu’ drept. C-aşè-i amu’ cînd te duci pîn corhazuri, te caţi de-o boală şî țî să găsăsc mai multe. Da’ nici de Covid, nici de cancer n-o murit Ştefan. N-o mai vrut a trăi, s-o săturat. Știu asta c-am vorbit cu iel un ceas întreg la telefon șî mi-o zîs așè: ‘Nu mai da din gură cu-ncurajări. Hai mai bine să cîntăm amîndoi o colindă’, și-am colindat amîndoi unu’-n urechea celuilalt, numa’ că-n urechea mè s-auzè doar un șoptit, ca un șuierat, pîn’ ce-o zîs clar: ‘Mulțam, frate!’. De-atunci, nici n-o mai răspuns la telefon, la nime. Nici la Agripina, nici la mine. Poate că sîmţè că de ne mai aude, nu s-a putè duce, că l-om țîne-n loc. Șî s-o dus, așè cum o vrut iel. Dumnezău să-l ierte!”
(Văduva Agripina Indrei, şaptezeci şi cinci de ani. Îmbrăcată în negru, de la lecrec, cojoc și pînă la zadie)
„Ștefan îi acolo unde-om mere tăţi pă rînd. No, tare m-am spăriet că mi l-or aduce-ntr-un sac, ca pă alțîi. Da’ n-o fo’ aşè, că-n Vișeu mi l-o arătat la morgă, să-l recunosc. Iel iera, în hainele cu care-o mărs cu Salvarea, numa’ că tare-tare slab, ca uscat o fo’, că l-o țînut numa’ cu perfuzii. N-o mai mîncat nemica șî-n două săptămîni jumate s-o dus. Apoi, ăla de la pompe funebre mi-o zîs: ‘Tanti Agripina, tătă treaba face patru mii de lei’. I-am dat pă loc banii, că cînd m-am dus cu Salvarea la casa din Deal, Ștefan o scos o sută de milioane şî mi-o zîs: ‘Agripină, să-i folosăşti ca să m-aduci în Desiştea-n cimitiru’ Bisericii din Deal. De nu-ţi ajung, îi pune şî de la tine’. O fo’ de-ajuns, ba o mai șî rămas un miez. No, o calculat bine, c-avè cap bun. Că-s azi vremuri atîta de strîmbe, că-i mare lucru să-ţi îngropi omu’ cum cere rînduiala. Da’ vezi că io am reuşît, şî-s tare mulţămită. Dumnezău să-l ierte!”
(Popa, în fruntea mesei, suflarea bătrînească și cîțiva nepoți tineri, la o distanță de un metru între ei, închină două pahare de horincă pentru sufletul mortului, iar între ele cîte un sandviș cu pește în ambalaj de plastic, un colăcel și un suc de portocale, în locul supei de pui cu tăiței, a sarmalelor aburinde… din pricină de Covid…)
***
(A doua zi, după prînz, la gard, discuție între Agripina și vecina ei, Ileana Duncă)
Ileana Dunca: S-o dus, Agripină, s-o dus şî Ştefănucă, da’ la optzăci și trii dă ai s-o dus, așè că nu trebe să hii tare supărată, că cum bine să zîce ș-o trăit traiu’ șî ș-o mîncat mălaiu’, nu ca Văsălie-a mieu, care s-o dus tînăr, amu’ hăpt zăce ai, bietu’ dă iel!
Agripina Indrei: Taci, Ileană, c-a crede lumea că tu te vaiți după Ștefănuc-a mieu! Văsălie-a tău o murit tînăr că nu tare postè, d-aia. Io şî Ştefan postèm. Oaminii care postesc trăiesc mult, așè să știi.
Ileana Dunca: Vai! Cum să nu știu, că șî io postesc șî-s vie! Așè-i cum zîci, Agripină. Ia, șî soacră-mea, Anuţa lu’ Dunca, Dumnezău s-o ierte, o tăt postit și-așè o scăpat șî de tăte grăsîmile cele răle. Pîn post șî pîn rugăciuni o ajuns la nouăjdoi de ai şi-ntreagă la minte, așè s-o dus iè di pă lume!
Agripina Indrei: D-apoi aşè o fo’ şi cu mama mè, pă care-o chema tăt ca pă mine, ori pă mine ca pă iè, că-i port numele aiesta care-n Desiştea nu mai îi altu’. Da’ s-o cuntit satu’, numa’ la-nceput o fo’ mai greu. Că nu-i uşor să zîci „Agripină”, de n-ai mai zîs. Că Ilene, ca tine, mai îs, da’ Agripine, ba. Aşè că mama Agripina o trăit o sută cinșpe ai, șî ipănă la cap, da’ pîntru asta o ţînut tăte posturile, aşè cum le-am țînut şî io şî Ştefan. Că pîn’ n-o dat Covidu’ păste iel n-o întrat veci pă poarta corhazului şi-o lucrat numa’ ce trebe şi ce-i îngăduit în zîlele de post. De pruncă, așè-mi zîcè mama: „Agripină, o samă de muieri din Desiştea zîc că-i tare greu a posti. Da’ tu nu le-asculta, că numa’ prima săptămînă-i greu, că te gîndeşti c-ai mînca cela fel ori celălalt, da’ după aia nu te mai gîndeşti la nici un fel”. Şi-aşè o șî fo’. I-am zîs şî omului mieu ce mi-o zîs mama şî iel o prins a posti.
Ileana Dunca: Aşè-i, Agripină. Da’ degeaba, vezi că pe-a mieu nu l-am putut convinge, n-o postit şî m-o lăsat prè iute sîngură! Cînd ieram încă fată, am cătat de-un Sfînt Andrei, în vis, să văd care mi-a hi ursîtu’. În noaptea aia de triizăci noiembrie, cum îi datina la noi, am făcut o turtă sărată din fărină de grîu, am copt-o pă pietroaiele de la cuptior, cu lemne adusă din trii grădini, şî, nu ti-i supăra amu’, după-atîta vreme, șî din a ta am luat, că iera tare la-ndemînă, Agripină dragă. Turta ceia o fo’ hăpt de mărimea roatei fusului. Şî cînd o prins a ieşî stelele pă cer, am mîncat jumate din turtă, cealaltă jumate mi-am pus-o sub perină. Păste noapte mi s-o arătat ursîtu’, șî iera Văsălie-a mieu, care mi-o adus o cană de apă în vis, c-o crezut că mi-i săte. Iel mi-o apărut, pă iel l-am luat, şî ia, tăt sîngură-am rămas.
Agripină Indrei: No, vezi, noi am tăt postit, Ileană. Io de mnică, Ștefan de cînd m-o luat. Da’ bunînțăles, nu-n tăte zîlele, numa’ lunea, miercurea şî vinerea. Da’ aieştea tineri de azi nici să n-audă de posturi. Zău, nu ştiu ce s-a alege de iei. Cei mai mulți o uitat de Dumnezău, nu mai au credinţă-n Iel.
Ileana Dunca: Vai! Aiesta-i mare bai pă pămînt. Da’ gîndești că nici bolile nu mai îs cum o fo’. Tinerii ascultau de-ăia bătrîni în Desiştea. Unii mai ascultă şi-amu’, da’ numa’ cu-o ureche! Da’ ceialalţi, care-s duşi pîn Ioropa, că-n anii ăşti din urmă tare mulţi o mărs, gîndești că nu mai ascultă de nime. Ia, coconii miei şi-a omului mieu, cînd vin acasă, de sărbători, m-ascultă șî gîndești că șî-nțăleg. Da’ mai departe, pîn Belgia, pă unde s-o dus să şadă, cu coconii lor cu tăt, ce fac iei, io nu ştiu. Numa’ Cel-de-Sus știe!
Agripina Indrei: Oricum, șî p-acolo oaminii ar trebui să hie un miez temători de Dumnezău, Ileană.
Ileana Dunca: Tăţi ar trebui să him mai temători, Agripină, șî noi două!
Agripina Indrei: Pruncii miei şi-a lu’ Ștefan, da’ şî pruncii lor, că mi-s mari de-amu’ nepoțîi, cum știi, n-o mărs din Desiştea, îs tăt aci, şi mulţămesc la Bunu’ Tată Ceresc, că io zîc că-i mai mare boală șî ca Covidu’ să nu mai hie tineri în Desiştea noastră. Șî umblă tățî șî pă la biserică, c-așè trebe ș-așè-i bine. Da’ șî mai bine ar hi de-a posti șî iei, da’ vezi c-aci nu mă mai ascultă, gîndești că nici n-ar vrè s-ajungă bătrîni ca noi, Doamne iartă-mă!
Ileana Dunca: No, io m-oi duce-n casă, Agripină, că cu gîndu’ la coconii noști numa’ m-amărăsc, șî ia, m-o luat șî frigu’, da’ oi vini mai cătră sară-n poveşti.
Agripina Indrei: Numa’ o vorbă încă, șî nu te mai amărî atîta, ia, te-oi veseli un miez: cînd l-am văzut pă doctoru’ cela-n Vişeu, am înțăles că ăștia nu mai îs ca doctorii cei de demult. De-a mai hi ș-amu’ vestitu’ Frenchel, care m-o scăpat cînd nu m-am mai putut duce la budă după prima sarcină şi cînd i-am zîs: „Ori îmi dai ceva să pot ieșî, ori io oi muri”. O rîs şi m-o făcut scăpată, adică io m-am scăpat pă mine! Zău așè, c-am luat deodată tăte prafurile pă care mi le-o dat! Hi! Hi! Hi! No, vezi, așè doctori ne-ar trebui ș-amu’, la Covid! Doamne iartă-mă, că-mi fac păcate! No, Ileană, te-aştept să vii disară, că mai avem tare multe să ne spunem.
scrie un comentariu