Volumul lui Aurel Pantea, Execuții, încorporează o voce distinctă în poezia de astăzi, mai ales prin prisma apropierii fățișe de tematici (preponderent neoexpresioniste) care primeau ocoluri din ce în ce mai largi, mai vag explicite, cum sunt relația (sau lipsa relației) cu Dumnezeu, timpul, o mistică strunită de realitate, accentuată de dezintegrarea accelerată a compoziției lumii.
Apare și discursul artelor poetice, cuprinzând scene apocaliptice, în vecinătatea coșmarului – Poemele filmează execuții, cum se depune liniștea după rumori stridente și fiecare găsește în sine locul eșafodului, după aceea poți simți chiar timpul revărsându-se, gâlgâind ca sângele din trupul decapitat. Imaginea locului eșafodului ocupând spațiul propriului corp creează un nivel de așteptare. Ne aflăm, deci, cu toții în apropierea unei prăbușiri, a unei mișcări curajoase și scurte, execuția, care să producă un declic personal, să abolească rumorile stridente în favoarea uniformității liniștitoare a tăcerii.
Ceva mai încolo, destabilizator, polemic cu sine însuși, Aurel Pantea numește însă liniștea casantă, deci la rândul său fragilă și nestatornică, pentru că asupră-i se apleacă oamenii, în graba și descompunerea lor care sfârșește în moarte.
În orizontul morții se scrie poemul, în desfrâu și dezlănțuire,/ când viața nu mai contează, când mă simt privit fără cruțare (…) E dimineață,/ dar altundeva. (…) Poemul e teroarea/ că ești văzut cu ferocitate/ pe dinăuntru.
Angoasa e aici explicitată și marginile până la care ea călătorește frizează deznădejdea, disperarea, iar încercarea de protejare a intimității e deturnată de dominanta propriei vieți – poezia. Însă clocotul și revelațiile care o înconjoară acum sunt semnul unei esențe pe care aceasta (poezia) o găzduiește, alături de onestitatea provocată, adesea dureroasă, crâncenă, pentru că nepărtinitoare.
Curând va apărea mâna și va desena/ chipul abia născutei tale morți. Apoi – și chipurile se retrag. Pare că o influență exterioară împrăștie moartea care, în locul distrugerii și spulberării, provoacă retragerea, un mult mai delicat și neradical gest, circumscris blândeții și răgazului și care se opune zdruncinului de neînduplecat al umanității recente.
Aurel Pantea analizează în volumul său cu precădere una dintre aceste deconstrucții, cea a limbajului: într-un limbaj bătrân/ se vede chipul unuia ce a privit/ multe apusuri. (…) când o divinitate privește în limbajele noastre/ cum ne prăpădim (…) Înghețau limbajele în urma ta (…) când ești dat afară din limbajul tău.
Decupajele urmăresc traseul unei însingurări în jurul căreia șuieră tăcerea și timpul și care pare a fi alternativa cel puțin preferabilă, dacă nu salvatoare, la vertijul restului. Disperarea lui Aurel Pantea se manifestă prin pulverizare, prin dematerializare și totuși, în acest haos de indeterminări, trecutul, prezentul și viitorul se găsesc și se reordonează. Viitorul se naște din disperare. Dragostea apare ca o (supra)decantare care curăță, purifică în căutarea unui centru al esențelor.
Ore grele./ Toți s-au retras./ Îndrăgostitul curăță viața/ de tăceri mătăsoase,/ iubita e ascunsă/ în liniști de odinioară.
Referirile la timp iau forma rugăciunilor, a incantațiilor imploratoare – Ocrotește-mă, Doamne Isuse Hristoase,/ de un timp trecut,/ în care crâncene și dureros de vii/ au rămas doar ticăloșiile – sau a concluziilor de epilog care știu că trecerea prin vârste e o coda, o prelungire înduioșătoare a tinereții – Timpul, știai și tu,/ e doar mătase fărâmițată peste o voluptate feroce.
Există și instantanee ale germinației care ar părea că se subîntind speranței, vieții sub spectrul său continuator – timpul mamă/ se curbează/ cu timpul în pântec – , dar și imagini recurente ale fețelor care își pierd identitatea, ipostaze ale chipurilor atrofiate și necunoscute sau descompuse, care mută permanent accentul asupra strigătului infernal, deși discret și segmental compus. Forța versurilor lui Aurel Pantea stă în capacitatea de contractare: când totul e epuizat, rămășițele se coagulează, un corpus nou se naște, pătrunde în circuit, trăiește – Timpul chiar asta poate fi:/fragmente de tăcere/ și funingini rămase/ după plecarea unei divinități.
Aurel Pantea, „Execuții”, Editura Cartea Românească, anul publicării: 2020, nr. pagini: 90
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă de Hulki Okan Tabak pe Unsplash
scrie un comentariu